Ca pe toată lumea, afirmațiile lui Iohannis făcute la ședința de alegere a unui nou președinte al CSM m‑au pus pe gânduri. Nu în sensul unor îndoieli care degrabă m‑au cuprins — nu sunt așa de nevricos precum mulți din presa românească — ci mai curând încercând să deslușesc, dincolo de ceea ce spune, care îi sunt ideile. Una dintre propoziții a stârnit ceva discuții ulterioare prin presă și social media: justiția nu trebuie să se transforme într-un spectacol mediatic.
De îndată au sărit în sus tot felul de persoane vitriolate de afirmație. Vai, dar cum e posibil? Contrazice ce a spus în campanie! A bătut palma cu PSD-ul! Nu e nici o schimbare, ce v‑am zis eu! Corul mâncătorilor de rahat a intonat toate melodiile din repertoriul bine exersat al colportorului profesionist. Pe urmă au apărut clarificări care au liniștit lucrurile: Iohannis nu dorește să țină presa departe de dosarele de corupție, ci dorește ca aceste investigații și procese să intre într-un ritm firesc al justiției. Pe la colțuri, câțiva mai cârcotași continuă să mârâie nemulțumiți.
Noul nostru președinte trebuie să învețe să comunice, pentru că în mod evident are o problemă în zona asta. Are un mod bolovănos de a face afirmații, cuvintele nu sunt mai deloc cântărite înainte de a fi rostite. Klaus Iohannis nu ia în considerare faptul că există o presă și o zonă de social media care abia așteaptă să‑i răstălmăcească spusele, care răsucește pe toate părțile fiecare vorbă pentru a‑i se găsi înțelesul negativ, semnul că trădează, că minte, că a făcut compromisul cu clasa politică. Va trebui să se obișnuiască cu ideea că există mulți români, chiar și dintre cei care l‑au votat, care își doresc să eșueze ca președinte, ca să li se confirme încă o dată — masochist — că în țara asta de căcat nimic nu va funcționa vreodată.
Dar dincolo de aceste profeții autoîmplinite — normal că nimic nu funcționează într‑o țară în care majoritatea stau pe cur și critică pe alții în loc să pună mâna să facă ceva concret — aș vrea să mă întorc la afirmația în sine: justiția nu trebuie să devină un spectacol mediatic. Am a vă face o mărturisire: de mai mult timp mă tot întreb cum de ajung prin presă tot felul de detalii ale unor dosare de corupție. Putem citi dimineața la cafea ce a vorbit nu știu care politician cu nu știu care om de afaceri, rezultat al unor interceptări legale ale DNA. Mă bucur că i‑a prins cu mâța în sac, dar de ce trebuie să povestim asta în presă? Nu există niște drepturi ale celui anchetat care prezumă nevinovăția, deci pun sub semnul confidențialității probele până la judecarea lor?
Înțeleg că publicarea este o formă de presiune publică pe justiție pentru a rezolva cu mai multă celeritate și severitate astfel de dosare. Dar, să ne înțelegem, nu cred că trebuie să continuăm la nesfârșit cu aceste tribunale ale poporului în care presa și cititorii dau verdictul înaintea judecătorului. La un moment dat va trebui să avem încredere că justiția poate să-și facă treaba fără supravegherea necontenită a unui jurnalist.
Nu mai departe decât azi am dat peste o astfel de probă de “înfierare” a infractorului: doi experți în nu-știu-ce domeniu dezbat telefonic cum să‑l facă basma curată pe Oprișan, baronul din Focșani. Păi dacă proba e așa de evidentă că a ajuns în ziar, vinovăția e așa de clară, la ce ne mai trebuie tribunal? Eu zic să îi băgăm la pârnaie pe baza articolului din ziar. Exagerez nițel, dar pe cuvânt că mi se pare deplasat să citesc în ziar detaliile unei anchete. Oare în SUA sau în țările europene tot așa o fi? Apare întâi în ziar probatoriul?
Lasă un comentariu