Pe când eram elev de liceu, probabil prin clasa a zecea, am avut o tentativă de a face mari isprăvi de literatură și m‑am aventurat către olimpiada de română. Am ajuns până la faza pe județ, ceea ce n‑a fost rău, chiar în vecinătatea pozițiilor din clasament care m‑ar fi trimis la faza națională. Am simțit, cum simțim cei mai mulți dintre noi, un soi de prostească mândrie de a fi fost “cât pe ce”. O vreme m‑am crezut îndreptățit să continui să studiez literatura, ca și cum ratarea aceea ar fi fost o validare a nedescoperitelor mele talente. Din fericire pentru omenire, a trecut.
Am apucat însă în perioada aia să studiez destul de intens balada Miorița — a fost un fel de temă aleasă împreună cu profesoara de limbă și literatură — și m‑am înarmat cu multă răbdare și cu o antologie ce cuprindea câteva sute de variante ale baladei populare. Am citit câteva zile feluritele versiuni ale poveștii ciobanului care se pregătește să moară și tot felul de interpretări ale fatalismului său: că e un sentiment specific românesc, că e o necesitate înțeleasă, că e o dovadă de profunzime filozofică. Nu episodul testamentar m‑a impresionat atât de mult. Mie însă mi‑a rămas în minte, înfipt ca un cui, gândul că în fiecare versiune doi ciobani vor să‑l căsăpească pe al treilea dintr‑o motivație oarecare. Obstinația crimei era subînțeleasă ca premiză. Firul epic nu se apleca niciodată asupra acestei părți, ca și cum nu era deloc important să înțelegem de ce s‑a ajuns la omor. După câteva zeci de variante citite, asasinatul se banalizase — începeam o nouă variantă și-mi spuneam în minte “așa, și acuma se hotărăsc să‑l omoare, bla, bla, bla…”.
Nu știu dacă mai avem în sânge fatalismul victimei, înclin să cred că nu, căci nu ne mai imaginăm propria moarte — fie ea și simbolică — ca soluție în fața adversităților vieții. Dar practicăm ritul mioritic al asasinatului zi de zi, cu o neostoită convingere că așa e firesc, că asta trebuie să facem. Nu există pretext, de la amănunte neimportante până la dileme filozofice, care să nu nască între noi dorința unora de a‑i “omorî” pe ceilalți, pe cei care gândesc altfel. Nu e doar fireasca împărțire în tabere, funcție de opinia personală asupra chestiunii în cauză, e năzuința de a‑i vedea pe ceilalți striviți definitiv, reduși la tăcere, submiși voinței noastre.
Am avut mulți ani de băsism și anti-băsism. Fiecare tabără împinsese argumentele și modalitățile de impunere în fața celeilalte până la limita violenței. Am avut adesea impresia că dacă s‑ar organiza niște mitinguri simultane ale celor două tabere ar fi ieșit un mic război civil — ura unora împotriva altora le-ar fi întunecat mințile. Nici unii nu se mulțumeau cu adeziunea proprie la una din cele două viziuni, fiecare dorea suprimarea opiniei celuilalt.
Homosexualitatea e o temă despre care știm că ne dezbină. Atitudinea față de biserica ortodoxă e alta. Avem acum o altă falie socială de‑a lungul căreia ne-am putut împărți în două tabere: șarlism și anti-șarlism. Miza nu e nici măcar românească, ci una de import, dar e îndeajuns de bună ca să repetăm ritualul mioritic: unii, care au o părere despre subiect, “se vorbiră și se sfătuiră ca să mi‑i omoare” pe alții, care sunt de altă părere. Nici una din tabere însă nu cedează până când nu va obține zdrobirea definitivă a celeilalte. Când spiritele se mai calmează, rezultat al obositoarei hărțuieli verbale, se găsesc îndată unii care să mai arunce vreo două paie pe foc și să pornească iarăși polemica. Se folosesc cuvinte tari, se dezumanizează oponenții, transformându‑i în adversari.
Și poate ar trebui să ducem povestea Mioriței până la capăt și să acceptăm fatalist că unii dintre noi trebuie să dispară ca să facă loc unui român de tip nou, eliberat de corvoada unor eterne polemici conjuncturale, care să poată în sfârșit coagula cu semenii săi și să formeze astfel o națiune solidară și coerentă în valorile pe care le îmbrățișează. Judecând după aparențe, acestea ar fi homofobia, cucernicia ipocrită și libertatea de a ne înjura reciproc.
Lasă un comentariu