Pe când eram elev de li­ceu, pro­ba­bil prin clasa a ze­cea, am avut o ten­ta­tivă de a face mari is­prăvi de li­te­ra­tură și m‑am aven­tu­rat că­tre olim­pi­ada de ro­mână. Am ajuns până la faza pe ju­deț, ceea ce n‑a fost rău, chiar în ve­ci­nă­ta­tea po­zi­ți­i­lor din cla­sa­ment care m‑ar fi tri­mis la faza na­țio­nală. Am sim­țit, cum sim­țim cei mai mulți din­tre noi, un soi de pros­tească mân­drie de a fi fost “cât pe ce”. O vreme m‑am cre­zut în­drep­tă­țit să con­ti­nui să stu­diez li­te­ra­tura, ca și cum ra­ta­rea aceea ar fi fost o va­li­dare a ne­des­co­pe­ri­te­lor mele ta­lente. Din fe­ri­cire pen­tru ome­nire, a trecut.

Am apu­cat însă în pe­ri­oada aia să stu­diez des­tul de in­tens ba­lada Mi­o­rița — a fost un fel de temă aleasă îm­pre­ună cu pro­fe­soara de limbă și li­te­ra­tură — și m‑am îna­r­mat cu multă răb­dare și cu o an­to­lo­gie ce cu­prin­dea câ­teva sute de va­ri­ante ale ba­la­dei po­pu­lare. Am ci­tit câ­teva zile fe­lu­ri­tele ver­siuni ale po­veș­tii cio­ba­nu­lui care se pre­gă­tește să moară și tot fe­lul de in­ter­pre­tări ale fa­ta­lis­mu­lui său: că e un sen­ti­ment spe­ci­fic ro­mâ­nesc, că e o ne­ce­si­tate în­țe­leasă, că e o do­vadă de pro­fun­zime fi­lo­zo­fică. Nu epi­so­dul tes­ta­men­tar m‑a im­pre­sio­nat atât de mult. Mie însă mi‑a ră­mas în minte, în­fipt ca un cui, gân­dul că în fi­e­care ver­siune doi cio­bani vor să‑l că­să­pească pe al tre­i­lea dintr‑o mo­ti­va­ție oa­re­care. Obs­ti­na­ția cri­mei era su­bîn­țe­leasă ca pre­miză. Fi­rul epic nu se apleca nici­o­dată asu­pra aces­tei părți, ca și cum nu era de­loc im­por­tant să în­țe­le­gem de ce s‑a ajuns la omor. După câ­teva zeci de va­ri­ante ci­tite, asa­si­na­tul se ba­na­li­zase — în­ce­peam o nouă va­ri­antă și-mi spu­neam în minte “așa, și acuma se ho­tă­răsc să‑l omoare, bla, bla, bla…”.

Nu știu dacă mai avem în sânge fa­ta­lis­mul vic­ti­mei, în­clin să cred că nu, căci nu ne mai ima­gi­năm pro­pria moarte — fie ea și sim­bo­lică — ca so­lu­ție în fața ad­ver­si­tă­ți­lor vie­ții.  Dar prac­ti­căm ri­tul mi­o­ri­tic al asa­si­na­tu­lui zi de zi, cu o ne­os­to­ită con­vin­gere că așa e fi­resc, că asta tre­buie să fa­cem. Nu există pre­text, de la amă­nu­nte ne­im­por­tante până la di­leme fi­lo­zo­fice, care să nu nască în­tre noi do­rința unora de a‑i “omorî” pe cei­lalți, pe cei care gân­desc alt­fel. Nu e doar fi­reasca îm­păr­țire în ta­bere, func­ție de opi­nia per­so­nală asu­pra ches­tiu­nii în ca­uză, e nă­zu­ința de a‑i ve­dea pe cei­lalți stri­viți de­fi­ni­tiv, re­duși la tă­cere, su­b­miși vo­in­ței noastre.

Am avut mulți ani de bă­sism și anti-bă­sism. Fi­e­care ta­bără îm­pin­sese ar­gu­men­tele și mo­da­li­tă­țile de im­pu­nere în fața ce­lei­lalte până la li­mita vi­o­len­ței. Am avut ade­sea im­pre­sia că dacă s‑ar or­ga­niza niște mi­tin­guri si­mul­tane ale ce­lor două ta­bere ar fi ie­șit un mic răz­boi ci­vil — ura unora îm­po­triva al­tora le-ar fi în­tu­ne­cat min­țile. Nici unii nu se mul­țu­meau cu ade­ziu­nea pro­prie la una din cele două vi­ziuni, fi­e­care do­rea su­pri­ma­rea opi­niei celuilalt.

Ho­mo­se­xu­a­li­ta­tea e o temă des­pre care știm că ne dez­bină. Ati­tu­di­nea față de bi­se­rica or­to­doxă e alta. Avem acum o altă fa­lie so­ci­ală de‑a lun­gul că­reia ne-am pu­tut îm­părți în două ta­bere: șar­lism și anti-șar­lism. Miza nu e nici mă­car ro­mâ­nească, ci una de im­port, dar e în­de­a­juns de bună ca să re­pe­tăm ri­tu­a­lul mi­o­ri­tic: unii, care au o pă­rere des­pre su­biect, “se vor­biră și se sfă­tu­iră ca să mi‑i omoare” pe al­ții, care sunt de altă pă­rere. Nici una din ta­bere însă nu ce­dează până când nu va ob­ține zdro­bi­rea de­fi­ni­tivă a ce­lei­lalte. Când spi­ri­tele se mai cal­mează, re­zul­tat al obo­si­toa­rei hăr­țu­ieli ver­bale, se gă­sesc în­dată unii care să mai arunce vreo două paie pe foc și să por­nească ia­răși po­le­mica. Se fo­lo­sesc cu­vinte tari, se dezu­ma­ni­zează opo­nen­ții, transformându‑i în adversari.

Și poate ar tre­bui să du­cem po­ves­tea Mi­o­ri­ței până la ca­păt și să ac­cep­tăm fa­ta­list că unii din­tre noi tre­buie să dis­pară ca să facă loc unui ro­mân de tip nou, eli­be­rat de cor­voada unor eterne po­le­mici con­junc­tu­rale, care să poată în sfâr­șit co­a­gula cu se­me­nii săi și să for­meze ast­fel o na­țiune so­li­dară și co­e­rentă în va­lo­rile pe care le îm­bră­ți­șează. Ju­de­când după apa­rențe, aces­tea ar fi ho­mo­fo­bia, cu­cer­ni­cia ipo­crită și li­ber­ta­tea de a ne în­jura reciproc.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.