Îmi pro­mi­se­sem că nu voi scrie ni­mic des­pre su­biec­tul ăsta pe blog. De-abia am re­u­șit să trec peste dez­a­mă­gi­rile pe care mi le‑a creat su­biec­tul li­ber­tă­ții de ex­pre­sie, stâr­nit de ne­fe­ri­ci­tele în­tâm­plări din Pa­ris și mă gân­deam că nu e ca­zul să mai in­tru într‑o zonă con­tro­ver­sată, aceea a cre­di­te­lor în franci el­ve­țieni. Mai cu seamă că de data asta sunt im­pli­cat per­so­nal și în­țe­leg că-mi va fi foarte greu să rămân obiec­tiv. Dar uite că nu m‑am pu­tut ab­ține, căci am ceva de spus, o nu­anță de așe­zat peste mul­ți­mea de cu­lori a aces­tei po­vești. Și m‑am sim­țit oa­re­cum în­dem­nat și de po­ves­tea An­dreei.

Mai în­tâi am să spun doar că sunt mi­rat de ușu­rința cu care s‑a uti­li­zat cu­vân­tul lă­co­mie pen­tru a des­crie pe cei ce au luat acest tip de cre­dit. Așa cum în­țe­leg eu, lă­co­mia este do­rința ne­mă­su­rată de a lua ceva — a lua un cre­dit este însă de fapt un an­ga­ja­ment de a da îna­poi cu do­bândă, ba­lanța câști­gu­lui este ne­ga­tivă, căci în­tot­dea­una în­torci cre­di­to­ru­lui mai mult de­cât ai pri­mit. A fi la­com în pri­vința unui cre­dit este, teh­nic și se­man­tic, imposibil.

Is­to­ria cre­di­tu­lui meu este pu­țin mai lungă. Sunt ge­nul de per­soană care ezită foarte mult îna­inte de a se în­da­tora pe pe­ri­oade lungi de timp, așa că am avut pro­pri­ile mele du­bii și în­do­ieli care nu s‑au ri­si­pit nici­o­dată, dar au fost în­vinse de re­a­li­tă­țile vie­ții. Dar s‑o iau de la capăt.

Lu­crez în IT de mulți ani, vreo do­uă­zeci. S‑ar pu­tea ca unii să mă in­vi­dieze, dar ade­vă­rul e că nu în­tot­dea­una s‑a câști­gat atât de bine în do­me­niul ăsta. Anii ’90, tul­buri și agi­tați, au apar­ți­nut ce­lor care vin­deau PC-uri, asam­blându-le din com­po­nente aduse cu va­po­rul din Tai­wan și China. Com­pa­ni­ile nu prea in­ves­teau în alt­ceva de­cât în har­dware și câte un soft de con­ta­bi­li­tate, fă­cut pe ge­nunchi de câte un pro­gra­ma­tor am­bi­țios pe baza in­di­ca­ți­i­lor mai mult sau mai pu­țin pri­ce­pute ale vre­u­nui pri­e­ten con­ta­bil. Sa­la­ri­ile erau des­tul de mici: dacă aveai pa­tru, cinci sute de do­lari se chema că ești no­ro­cos prin com­pa­ra­ție cu cei ce lu­crau în alte do­me­nii. In­fla­ția anu­ală avea două ci­fre, cre­dite nu se prea dă­deau, iar do­bân­zile erau peste 20%. Ori­cum ai fi întors‑o, sa­la­riul nu pu­tea aco­peri rata pen­tru un apar­ta­ment. Mun­ceam în afara ser­vi­ci­u­lui scri­ind soft sau de­panând com­pu­tere ca să pu­tem aco­peri chel­tu­ie­lile lunare.

Am stat mulți ani cu chi­rie, apoi într‑o lo­cu­ință de ser­vi­ciu. În 2001, printr‑o în­tor­să­tură a sor­ții am re­u­șit să avem un apar­ta­ment cu trei ca­mere al nos­tru, dar me­ri­tul nu era al meu — era moș­te­ni­rea de la ta­tăl meu care toc­mai mu­rise de can­cer. Pen­tru mo­ment to­tul pă­rea re­zol­vat — aveam 37 de ani și în sfâr­șit un loc pen­tru fa­mi­lia mea. Știam însă că în doar câ­țiva ani vor crește co­piii și pre­siu­nea va apă­rea din nou. Câști­gu­rile mele au în­ce­put să cre­ască după 2001. Nu spec­ta­cu­los, dar con­stant și su­fi­cient ca să trăim tot mai bine. Cre­di­tele erau însă în con­ti­nu­are inac­ce­si­bile. In­fla­ția era mai scă­zută, dar do­bân­zile erau încă mari, deși scă­deau de la an la an. Apoi, la un mo­ment dat, am re­u­șit să mă an­ga­jez pe un sa­la­riu cu ade­vă­rat mai mare. Atâta doar că nu era pe carte de muncă, ci pe PFA, că așa mer­geau lu­cru­rile atunci în multe com­pa­nii (nu‑i vorbă, nici azi nu s‑a schim­bat com­plet obi­ce­iul ăsta). Băn­cile spu­neau că ve­ni­tul e su­fi­cient de mare, dar n‑au nici un fel de norme pen­tru PFA-uri și că nu-mi pot da cre­dit. Am mai așteptat.

A cres­cut apoi și sa­la­riul so­ției până la nive­lul la care care pu­team face cre­dit pe ve­ni­tu­rile ei. Era 2008. Co­piii aveau unul 23, ce­lă­lalt 19. Ve­nise de ceva timp vre­mea să‑i lă­săm să-și tră­i­ască sin­guri viața. Chi­ri­ile erau scumpe și ne­si­gure — pro­pri­e­ta­rii în­chi­riau și după câ­teva luni anu­lau con­trac­tul pen­tru că vro­iau să vândă, erau vre­mu­rile ne­bu­niei imo­bi­li­are. Să ne tot mu­tăm de colo-colo nu era o so­lu­ție. Ne-am dus deci la bănci. Și ele s‑au ui­tat cu tris­tețe la noi și ne-au zis că la 44 de ani sun­tem deja cam bă­trâni, nu prea mai avem timp să re­tur­năm un cre­dit mare, așa că nu ne pot da de­cât cel mult vreo șap­te­zeci de mii de euro. La vre­mea aia, cu ba­nii ăș­tia, ne-am fi luat cel mult un apar­ta­ment cu două ca­mere prin Ra­hova — o să în­țe­le­geți poate de ce n‑am vrut să-mi pe­trec res­tul vie­ții plă­tind un cre­dit și lo­cu­ind într-un ast­fel de car­tier. Și, la un mo­ment dat, când nici nu mai spe­ram, o bancă ne‑a spus că au un cre­dit su­per-avan­ta­jos, cu do­bândă mică, pen­tru care pot pre­lungi pe­ri­oada de ram­bu­r­sare până când vom avea 70 de ani (deși la 65 amân­doi ne vom fi pen­sio­nat) și — să vezi mi­nune! — ne pot îm­pru­muta cu echi­va­len­tul a 100 de mii de euro. Doar că cre­di­tul e în franci el­ve­țieni. Însă El­ve­ția e o eco­no­mie foarte sta­bilă, se știe…

Când ceva e prea fru­mos ca să fie ade­vă­rat, atunci e prea fru­mos ca să fie ade­vă­rat. Așa mi-am zis și atunci. M‑am ui­tat la evo­lu­ția cur­su­lui franc-leu. M‑am ui­tat la con­di­ți­ile de re­tur­nare și mi-am fă­cut pla­nul să‑l re­tur­nez mai re­pede. To­tul pă­rea în re­gulă. M‑am gân­dit și răzgân­dit de o sută de ori. Am ce­rut și pă­re­rea al­tora — m‑au în­cu­ra­jat. Știam că fi­e­care zi care trece ne face și mai pu­țin eli­gi­bili pen­tru un cre­dit. Ha­bar n‑aveam că în fața noas­tră vine o criză. Ni­meni nu spu­nea atunci că fran­cul e o va­lută exo­tică. Iar nouă ne tre­buia ne­a­pă­rat un loc unde să lo­cuim se­pa­rat de co­pii. Și am luat cre­di­tul. E ușor acum, când ai un sa­la­riu mare, când in­fla­ția e nici 1%, când cre­di­tele au do­bânzi de ma­xim 8% și apar­ta­men­tele sunt cu vreo 20% mai ieftine de­cât în vâr­ful bu­lei imo­bi­li­are, să spui des­pre al­ții că au fost la­comi și proști când au ac­cep­tat un cre­dit. Doar că lu­mea nu a ară­tat din­tot­dea­una la fel.

Dar sunt unii care cred că nu există is­to­rie, că ju­de­că­țile lor de azi ar fi fost la fel de va­lide și acum cinci sau o sută de ani, că lu­mea se re­zumă la “eu, acum”. Asta nu în­seamnă că au dreptate.


Comentează pe Facebook...


Răspuns pentru doru.sandru Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. doru.sandru

    Sa­lut Domnule,

    Am si eu o in­tre­bare, cum vezi lu­cru­rile in ur­ma­toa­rele sce­na­rii si in fun­crie de ras­puns vei ve­dea care e si solutia:
    1. Maine banca te cheama si iti zice ca ac­cepta sa faca con­ver­sia la cur­sul din De­cem­brie 2014 in ce mo­neda vrei.
    Dupa o luna cur­sul la chf scade la ju­ma­tate la cat ai fa­cut con­ver­sia. Cum vei pro­ceda ulterior?
    2. Ra­mai cu cre­di­tul in chf,dar cur­sul de re­fe­rinta ra­por­tat la lei scade, prin in­ta­ri­rea leului.Accepti ca banca sa.ti ceara sa pre­iei si tu din pierdere?

    Nota: pro­blema care e de fapt, banca a avut ace­iasi 100000 de chf care i.a dat la 70000 de oa­meni. Daca ar schimba la cur­sul de atunci in euro si ar aplica do­ban­zile la euro, banca nu pierde ni­mic si doar tu ai cas­tiga. Dar deja e afa­ce­rea lor asta daca sau he­d­giut bine.
    Imi pare sin­cer rau ca esti in si­tu­a­tia asta,mai vor­bim la pri­ma­vara cand ne in­tal­nim la o bicicleta.

  2. Sorin Sfirlogea

    Dom­nule, nu e bene. Eu n‑aș primi ba­nii du­mi­tale nici dacă m‑ai ruga fru­mos. Nu asta do­resc. Vreau ca banca să de­fi­nească clar ris­cul la care mă ex­pun și să mă în­trebe dacă mi‑l asum. Să vă ex­plic ceva sim­plu: când ci­neva ia un cre­dit nu e ca și cum joacă la bu­rsă. E un ser­vi­ciu fi­nan­ciar pen­tru care plă­tesc co­mi­si­oane și do­bândă. Sunt de acord că evo­lu­ția ge­ne­rală a cur­su­lui din­tre leu și mo­neda res­pec­tivă e su­pusă schim­bă­rii — e cumva efec­tul fi­resc al com­pa­ra­ției din­tre per­for­man­țe­lor eco­no­mice ale ță­ri­lor emi­tente. Dar să se schimbe brusc cu peste 30% de la o zi la alta, ăsta e un risc pe care ni­meni nu m‑a în­tre­bat dacă sunt pre­gă­tit să mi‑l asum. Dacă mi se spu­nea că există și e atât de mare, n‑aș fi luat creditul.

    Și nu vreau bani de la sta­tul ro­mân, im­pli­cit nici de la con­ce­tă­țe­nii mei. Vreau ca banca să vină cu o so­lu­ție re­zo­na­bilă prin care să îm­partă efec­tele ris­cu­lui cu mine. Banca, nu sta­tul. Clar?

  3. tibi

    dom­nul meu, con­ver­sia cr­di­tu­lui este pla­tita de ca­tre stat, bene? In state mai co­mu­niste gen Un­ga­ria s‑a fa­cut con­ver­sia la cur­sul din 7 nov, fi­indca afec­tati erau cei din IMM, nu po­pu­la­tia.. dar, fa­cand o con­ver­sie sta­tul pla­teste (ca doar nu baga ban­cile in fa­li­ment), iar cand spui sta­tul spui ta­xele mele pla­tite. Ne fa­cem ca nu stim eco­no­mie simpla?

    si le­gat de la­co­mie se pot fo­losi alte co­u­vinte care nu le­seaza atat de mult (ca pe pro­fe­tul ma­ho­m­med), dar cred ca de­cla­ra­tia de azi a se­fu­lui CEC Bank spune la fel de bine

    “Cel cu lei a ra­mas cu o gar­so­niera sau cu un apar­ta­ment cu doua ca­mere, iar cel care a im­pru­mu­tat 240.000 de franci ra­mane cu vila pe care nu mai poate sa o pla­teasca. Noi con­si­de­ram ca este ile­gala o ast­fel de abor­dare (con­ver­sia cre­di­te­lor la un curs is­to­ric ¬ n. r.) si se cre­eaza un ha­zard moral”

    In con­clu­zie fi­indca ma re­trag din dis­cu­tie, ati fost la­com ca ati pre­fe­rat o mo­neda exo­tica, cu o do­banda mai mare de­cat o mo­neda mai sta­bila, pen­tru ca in fi­nal sa lu­ati un cre­dit mai mare si sa ra­ma­neti cu mai multi bani in bu­zu­nar. Ati ju­cat po­ker timp de ca­tiva ani si ati cas­ti­gat, acum cand ati pier­dut vrei al­tii sa preia ris­cu­rile. Ar fi cul­mea ca si bro­ke­rii care joaca pe bu­rsa cum­pa­rand ti­tluri mai ris­cante dar cu do­banda mai mare sa se planga apoi ca au pierdut.

    ma rog, am in­cer­cat sa va spun cum se vede treaba din par­tea ce­lor­lalti, care nu prea va vad pe dvs vic­time (mai ales daca ra­ma­neti si cu ca­sele, si cu ra­tele su­b­ven­tio­nate de al­tii care nu vor lasa la co­pii case).. eu va in­te­leg pe un­deva si pe dvs, dar eu unul am ris­cat de mai multe ori in vi­ata (si am pier­dut, gen un start-up care mi‑a man­cat 2000 euro de­geaba care s‑au dus pe apa sam­be­tei, dar nu m‑am dus la ni­meni sa imi dea ba­nii ina­poi pe ce am ris­cat eu)..cred ca e vb de per­so­na­li­ta­tea fi­e­ca­ruia si daca isi asuma sau nu ris­cu­rile (cre­di­tul pe ter­men lung de 20–30 de ani intr‑o mo­neda in ace­lasi timp exo­tica dar si di­fe­rita de cea in care sun­teti pla­tit este un risc MAXIM, sau mai ma­xim de­cat ma­xim) si greselile..unii nu o fac, al­tii nu.

    aces­tea fi­ind spuse toate cele bune, va do­resc sa se cal­meze cur­sul francului.

  4. Sorin Sfirlogea

    Unde naiba am scris eu că vreau să pri­mesc bani din ta­xele cuiva??? Doamne, câtă pros­tie! Deci sunt la­com pen­tru că am vrut un cre­dit cu do­bânda mai mică. Păi în­seamnă că dacă cum­păr pa­ri­zer mai ieftin o fac tot din lăcomie…

  5. tibi

    eu am 35 de ani, ve­ni­tu­rile din pe­ri­oada de boom nu mi-au per­mis sa ma in­ca­drez pt un cre­dit in euro cat sa iau un apt (ma mul­tu­mea, si cu ra­hova, nu era o pro­blema), mi s‑a ofe­rit al­ter­na­tiva si am REFUZAT oferta in franci (dvs spu­neti ca v‑ati gan­dit si razgan­dit de 100 de ori, la mine a fost mult mai scurt, poate fi­indca in neam am mai avut un caz de cre­dit in mo­neda exo­tica de care stiam cum s‑a terminat=executat ga­ran­tia care era un apartament).. 

    in con­clu­zie, inca pla­tesc chi­rie, nu am casa mea, desi pro­ba­bil anul asta sau la anul voi face to­tusi cre­di­tul pt casa (dar nor­mal, in lei, in mo­neda in care imi iau ba­nii).. cine are o pro­blema cu ce­rin­tele CHF-is­ti­lor are fi­indca dvs do­riti si­mul­tan si tra­ta­ment pre­fe­ren­tial si dis­cri­mi­na­to­riu fata de alti cre­di­tori dar si sa va fie aco­pe­rit ris­cul luat si asu­mat cand v‑ati pus sem­na­tura pe con­tract de ca­tre al­tii (fie ban­cile, sta­tul ro­man, cei­lalti pla­ti­tori de taxe)… si v‑am dat exem­plu ca sa in­te­le­geti de ce mie mi s‑ar pa­rea ne­drept ca din ta­xele mele ama­rate, sa pla­tesc sa aco­per cre­dit la casa dvs, eu fi­ind mai “fra­ier” si ra­ma­nand chirias

    si inca un exem­plu, fra­tele meu a fa­cut un idiot de cre­dit de 10.000 euro pt a‑si lua un te­ren, prin 2008, in su­dul bu­cu­res­ti­u­lui ca in nord nu isi per­mi­tea.. evi­dent, in­tre timp s‑a in­ju­ma­ta­tit sau chiar mai jos va­loare te­re­nu­lui respectiv..dar nu asta e idea, el a sem­nat con­tract de cre­dit cand euro era 3 lei si foarte un pic, acum pla­teste rata la 4,5 lei euro.. cum fa­cem, re­ve­nim la cur­sul is­to­ric al CHF ca sun­teti dvs ca­te­go­rie spe­ciala, dar frati-miu e fra­ier cu euro, sa pla­teasca la cur­sul zi­lei si even­tual sa sus­tina din ta­xele lui sca­de­rea cur­su­lui la chf?

    cu pa­rere de rau, dar nu asa func­tio­neaza lucrurile 🙂

    Si ul­tima idee, la­co­mia se re­fera la fap­tul ca prin com­pa­ra­tie cu un cre­dit in euro (cum a fa­cut frati-miu pt te­ren), la chf pla­teati si do­banda mai mica (de 5 ori mai mica fata de leu!) si va si in­ca­drati la un cre­dit mai mare..cum ati spus si dvs, in loc de 70k e ati luat 100k e in fi­nal.. ca erau ca­sele scumpe, ca nu stiu ce, sunt alte dis­cu­tii, la­co­mia in asta a con­stat, ca nu v‑ati mul­tu­mit cu 70k dar intr‑o mo­neda ceva mai sta­bila si si­gura.. nu ca nu a cres­cut euro in­tre timp, dar totusi..daca sun­teti in it foarte po­si­bil ca si sa­la­riul sa il fi pri­miti in euro sau do­lar la cur­sul zi­lei, deci ar fi fost ideal..daca va mul­tu­me­ati cu 70 k

  6. Florentina Pancescu

    Cine spune ca cei cu cre­dite in franci el­ve­ti­eni au fost la­comi, e prost sau rau­ta­cios. Iar ro­ma­nii sunt rau­ta­ciosi, do­resc sau se bu­cura de raul al­tora, lu­cru foarte urat. La vre­mea aceea era o so­lu­tie buna. Eu zic sa ne­go­ciezi dur cu banca pt o con­ver­sie buna. Nu le con­vine sa ra­mana cu cre­dite ne­pla­tite si case de van­dut la cum arata pi­ata. Bafta!


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.