Dorel, francofobul

Pros­tia ome­nească e uni­ver­sală. Peste tot gă­sești proști câți vrei. Însă doar în Ro­mâ­nia ea este așa de ar­mo­nios în­so­țită de o altă mi­nu­nată tră­să­tură de ca­rac­ter: ră­u­ta­tea gra­tu­ită. Do­rel nu e în­de­a­juns de prost dacă nu e și rău nițel. Și pen­tru că ră­u­ta­tea tre­buie să aibă și o des­ti­na­ție, Do­rel o în­dreaptă că­tre con­ce­tă­țe­nii săi, în mod de­mo­cra­tic și ne­dis­cri­mi­na­tor. A dori să moară ca­pra ve­ci­nu­lui este pen­tru el o fi­rească în­de­le­t­ni­cire. Vă pro­pun să fa­cem ra­di­o­gra­fia unui ast­fel de caz.

Am scris un ar­ti­col pe blog des­pre fap­tul că unii, prin­tre care mă nu­măr, nu au luat cre­dite în franci din lă­co­mie, ci dintr‑o con­junc­tură mai com­pli­cată care i‑a adus în si­tu­a­ția de a nu avea altă al­ter­na­tivă. Un flă­cău se pune pe co­men­tat, ho­tă­rât să mă con­vingă că n‑am drep­tate, sunt la­com și prost spre de­o­se­bire de el care a ac­țio­nat ca un om in­te­li­gent și ponderat.

In­sul mă in­for­mează că în ace­eași pe­ri­oadă în care eu am luat cre­di­tul i s‑a ofe­rit și lui unul în franci, dar a re­fu­zat pen­tru că în fa­mi­lie avea deja exem­ple de exe­cu­tări si­lite și n‑a vrut să ajungă în ace­eași si­tu­a­ție. Ob­serv din prima că e evi­dent mai in­te­li­gent pen­tru că, deși a fost și el mo­mit, a luat de­ci­zia co­rectă. Ceea ce nu ob­serv este le­gă­tura lo­gică în­tre fran­cul el­ve­țian și exe­cu­ta­rea si­lită: cre­di­tele în CHF ajung auto­mat la faza asta? Ca să știu și să mă pregătesc…

În trea­căt men­țio­nează că el s‑ar fi mul­țu­mit și cu un apar­ta­ment în Ra­hova — omul nos­tru e și mo­dest, n‑are “fițe” ca mine, care spu­neam că nu mi-aș fi do­rit acel car­tier. Acum zice că stă cu chi­rie, dar e pre­gă­tit să ia un cre­dit, care va fi “nor­mal, în lei”. De­si­gur, nor­ma­li­ta­tea stă și ea tot de par­tea lui. Dar, dat fi­ind că el n‑are casă și e chi­riaș, i se pare ne­drept să plă­tească din ta­xele lui pa­gu­bele pe care le voi pro­duce eu prin con­ver­sia în lei a cre­di­tu­lui, mai ales că eu rămân și cu casa. Pro­ba­bil ar fi mult mai drept eu să-mi con­ver­tesc cre­di­tul și să‑l plă­tesc, dar casa să o pri­mească el. Afir­ma­ția că nu-mi do­resc să plă­tească ni­meni pen­tru mine nu‑l im­pre­sio­nează, pen­tru că el e in­for­mat și vi­zio­nar: în Un­ga­ria sta­tul a dat bani pă­gu­bi­ți­lor, deci dacă Do­reii nu sunt vi­gi­lenți și în Ro­mâ­nia se va face la fel.

Mă in­for­mează apoi și cum e cu lă­co­mia: n‑am vrut să iau un cre­dit mai mic, dar într‑o mo­nedă mai si­gură, m‑am în­fipt la mai mult. Ur­mează apoi un ci­tat dintr-un per­so­naj de la CEC care este într‑o sim­țire cu el: oa­me­nii chi­b­zu­iți au luat o gar­so­nieră cu cre­dit în lei, cei cu cre­dit în franci au lu­ate vile pe care acum nu le mai pot plăti. Se poate ușor ob­serva an­ti­teza: omul mun­cii, mo­dest și in­te­li­gent, este mult mai câști­gat în gar­so­niera de trei lei din Ra­hova de­cât chia­bu­rul cu vilă în Cor­beanca, care vrea să sugă fran­cii po­po­ru­lui. Abia acum, pri­vind din vila mea cu două ca­mere de la par­te­rul unui bloc, mi s‑a în­fă­ți­șat cu ade­vă­rat urâ­țe­nia ca­rac­te­ru­lui meu de parvenit.

Sunt apoi mo­ra­li­zat că lă­co­mia mea a avut ca scop să rămân cu mai mulți bani în bu­zu­nar — eu ul­tima oară când am ve­ri­fi­cat n‑aveam în bu­zu­nare de­cât con­trac­tul de cre­dit, jur că nu ră­mă­sese ni­mic alt­ceva — că am ju­cat po­ker câ­țiva ani și acum, când pierd, nu îmi mai con­vine. Nu-mi amin­tesc să fi fost in­for­mat de ci­neva că a lua un cre­dit e ca și cum te-ai duce să faci bani la pă­că­nele, cre­deam că băn­cile sunt niște in­sti­tu­ții care te ajută să te fi­nan­țezi în con­di­ții de risc con­tro­lat, spre de­o­se­bire de că­mă­ta­rii care îți mă­resc da­to­ria când și cu cât vor ei, sub ame­nin­ța­rea for­ței. Dar e drept că nici n‑am avut no­roc de sfă­tu­i­tori așa de in­te­li­genți și pri­ce­puți ca pre­o­pi­nen­tul meu.

Spre fi­nal omul de­vine mai con­des­cen­dent și mă asi­gură că vrea doar să-mi re­leve per­spec­tiva ce­lor­lalți care nu mă văd ca pe o vic­timă de vreme ce ei nu pot să lase o casă co­pi­i­lor (iar eu pot), dar tre­buie să ne su­b­ven­țio­neze pe noi, cio­coii cu vile. Mă asi­gură și de toată sim­pa­tia sa, pen­tru că și lui i s‑a în­tâm­plat ceva si­mi­lar: a pier­dut două mii de euro într-un star­tup și nu s‑a dus la ni­meni să se plângă că ba­nii ăia s‑au dus pe apa sâm­be­tei. O să mă ier­tați dacă vă spun că eu nu văd si­mi­li­tu­di­nea din­tre două mii și o sută cinci­zeci de mii de euro și nici pe cea din­tre un star­tup eșuat din mo­tive de ne­pri­ce­pere și un cre­dit imobiliar.

Sunt până la urmă edi­fi­cat și des­pre mo­ti­vele re­ale ale ero­rii mele: este vorba de per­so­na­li­ta­tea mea care a ac­cep­tat un risc care era “mai ma­xim de­cât ma­xim”. Fi­rește, prin con­trast și fără să mai fie ne­voie de ros­ti­rea cu­vin­te­lor, se su­bîn­țe­lege că per­so­na­li­ta­tea lui este aceea a unui om în­țe­lept și per­fect echi­li­brat care ac­ceptă nu­mai ris­curi mai mi­nime de­cât minime.

Cam așa arată ro­mâ­na­șul ti­pic care se scar­pină pe net de cre­di­tele al­tora: e nițel frus­trat că al­ții ar pu­tea avea ce el nu are, ușor com­ple­xat că e un mațe-fripte, un pic agi­tat că cei­lalți n‑au alt scop în viață de­cât să‑i dea țeapă. E con­vins că el e foarte în­țe­lept și me­ri­tuos. Nu‑l de­ran­jează că, la nivel co­lec­tiv, po­po­rul ro­mân — adică el — a luat sute de țepe până acum, toate plătite din bu­zu­na­rul lui: țeapă cu Ban­co­rex-ul, țeapă cu Ponta care a dat 400 de mi­li­oane de euro ca­dou că­tre Ka­zmu­nai­gaz, țeapă cu gu­ver­nele care au dat zeci de mi­li­oane pe la mâ­năs­tiri și bi­se­rici con­tra vo­turi, țeapă la fi­e­care con­tract fă­cut de stat unde se fură ca‑n co­dru și se fac lu­crări de mân­tu­ială — îi vo­tează re­pe­tat și cu am­bele mâini tot pe ăia care l‑au fu­rat. Dar îl ener­vează te­ri­bil ideea că niște unii vor să se ju­dece cu băn­cile pe niște cre­dite în franci, din alea din care el n‑a vrut să ia, pen­tru că — ao­leu! — să vezi că ăș­tia vor să îl pună la plată.

Iar ăia care gân­desc ca el, chiar dacă nu co­res­pund exact pro­fi­lu­lui ăsta, ar tre­bui să‑l ca­ute înă­un­trul lor pe acest Do­rel, per­so­na­jul mă­runt și mes­chin, veș­nic pre­o­cu­pat de ve­cin și de ca­pra lui — si­gur îl vor găsi as­cuns prin su­fle­tul lor. Co­mu­nis­mul a avut suc­ces în Ro­mâ­nia toc­mai pen­tru că a sti­mu­lat la­tura asta mes­chină a ro­mâ­nu­lui, dându‑i po­si­bi­li­ta­tea să se ma­ni­feste la lu­mină, fără jenă: să în­fi­e­răm cu mâ­nie pro­le­tară pe chia­bu­rul asu­pri­tor. Sau, mai sim­plu spus, să moară ca­pra vecinului.

Con­clu­zia: #JeSwis­s­Do­rel et je suis aussi francophobe.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...