Vreau să vă pun o întrebare, vouă, celor care sunteți foarte vehement împotriva celor care au credite în franci elvețieni: chiar credeți că băncile care au dat aceste credite sunt cu adevărat expuse riscurilor la care suntem expuși și noi? Sunteți convinși — sper — că într‑o bancă managementul riscului este un lucru luat foarte în serios și tratat cu cea mai mare atenție. Și vă pot confirma că expunerea pe diverse valute face parte din acest capitol. Oare ce credeți că au făcut până acum băncile creditoare în privința asta? Credeți că au stat cu mâinile în sân? Ha!
Dacă v‑ar explica cineva cum e cu instrumentele de hedging pe care le utilizează trader-ii bancari, cum funcționează și cum protejează banca de riscuri, v‑ați prinde urechile în complexitatea teoretică și practică a detaliilor. Un lucru pot să spun cu certitudine: nici o bancă nu rămâne expusă vreunui risc din cauza creditelor acordate. Când vă aud povestind că prin conversia creditelor în lei se falimentează băncile și alte bazaconii din astea îmi vine să vă iau de urechi și să vă duc într‑o bancă ca să vedeți cum totul e o butaforie făcută din cifre și gândită în așa fel încât sistemul bancar să iasă întotdeauna pe profit. Singurii care pot duce băncile în pierdere sunt bancherii înșiși, nicidecum niște prăpădiți de clienți.
Dar să revenim la subiect și să ne imaginăm un scenariu care exemplifică foarte simplist modul de operare al unei bănci: suntem în 2008, iar eu vin și împrumut de la o bancă 150.000 CHF. Ca să-mi acorde creditul banca se împrumută de pe piața interbancară cu suma asta și mi‑i virează mie în cont. Eu îi transform în 100.000 de euro, îi folosesc și de a doua zi încep să returnez creditul. Între timp banca se împrumută de alți 100.000 de euro, cumpără cu ei 150.000 CHF și returnează împrumutul făcut de ea. În momentul ăsta eu datorez băncii 150.000 CHF, iar banca datorează 100.000 de euro.
Trece timpul, ajungem în 2015 și francul se apreciază valorând cât euro. Eu datorez băncii echivalentul a 150.000 de euro, datoria ei în euro a rămas însă aceeași. Se cheamă că banca a câștigat 50.000 de euro de pe urma mea fără să-mi ofere nici un serviciu suplimentar. Dar mai înseamnă ceva: că banca a mizat de la început pe aprecierea francului, folosindu-și specialiștii în finanțe și informațiile net superioare celor pe care le aveam eu. Așa că a pariat pe franc și a câștigat. Dacă din informațiile analizate trebuia să facă invers nu era nici o problemă, convertea euro în franci înainte să aibă niste pagube semnificative. Nu mă îndoiesc că întreaga operațiune este perfect legală. Este însă și moral să-mi ascundă această informație?
Eu zic că nu și am să explic. Acordarea unui credit este un serviciu financiar care se plătește prin intermediul comisioanelor și dobânzii. Cel puțin asta e specificat contractual. Posibilitatea ca banca să câștige și din variațiile de curs valutar ar trebui însă prezentată explicit, de la început. În felul ăsta eu aș fi avertizat că banca își face astfel de planuri, că dobânda mică a creditului poate să indice că banca vrea să câștige din curs, iar eu voi suporta singur întregul risc al aprecierii valutei în care iau creditul. Și aș avea posibilitatea să optez dacă îmi asum acest risc sau nu. Ca și majoritatea celorlalți care au luat credite în CHF, am mizat pe o evoluție a cursului care să fie relativ conformă cu performanțele economice ale României — dacă se devalorizează leul față de toate valutele ar fi firesc să plătesc mai mult pentru CHF, dar dacă raportul leu-euro e relativ stabil (și susținut “discret” de BNR) de ce francul fluctuează atât de puternic?
O ultimă întrebare: dacă știm că gradul real de expunere pe franci al băncilor n‑are nici o legătură cu creditele acordate, n‑am putea oare afirma că de la început a existat intenția de a păcăli clienții, ascunzându-le informații care ar fi influențat acceptarea creditului? Nu se cheamă asta înșelăciune cu premeditare?
Și la final un citat dintr-un articol recent al lui Moise Guran (care și el ne moralizează acum că am luat credite în valute exotice — de ce dracu’ n‑a spus asta atunci?!?) referitor la bănci:
Cel puțin o parte din vină pentru creșterea economică sub potențial a țării noastre o au băncile, iar unele dintre ele, dacă tot n‑au de gând să finanțeze economia, ci doar să speculeze anumite conjuncturi, poate ar trebui să se retragă de pe piața românească. Poate au treabă în altă parte, iar noi le reținem.
Da, e vorba de băncile alea pe care vă e frică vouă că le falimentăm. Se pare că nu ne sunt de chiar așa mare trebuință, dar noi tare le suntem de folos ca să ne ia banii.
21:01
“Banca a mizat de la început pe aprecierea francului, folosindu-și specialiștii în finanțe și informațiile net superioare celor pe care le aveam eu”. Te inseli…Exemplul pe care l‑ai dat ar fi expus banca la riscuri..Francul elvetian ar fi putut sa se deprecieze fata de euro iar chestia asta n‑ar fi stiut‑o nici cei mai mari specialisti de la Goldman Sachs, JP Morgan etc. Ca-si dau cu parerea este altceva …mai ales ca prognozele lor determina miscari in piata, dar piata valutara este aproape imprevizibila. Cativa mari jucatori la nivel mondial au niste avantaje, vad pozitiile deschise, dar este exclus ca aceste avantaje sa le fi avut si bancile romanesti. De aceea miscarea BNS a curatat multi speculatori “specialisti”. La fel si criza economica. Crezi ca specialistii in managementul riscului de care vorbesti au anticipat ceva? Cred ca bancile romanesti aveau totusi niste instrumente de hedging la dispozitie. Daca au facut‑o sau nu.… nu stiu.… Altceva…Am citit in ZF, ca OTP, de exemplu, are o expunere mica, de aproximativ 2% din total credite in CHF, la nivel national numai ca, pe langa astea, a externalizat un volum mare de credite catre un vehicul financiar din Olanda si acum practic ei doar intermediaza incasarea ratelor. Asta inseamna ca orice negociere trebuie facuta si cu aia in conditiile in care clientii, presupun, au semnat contractele cu OTP. Care e responsabilitatea bancii in acest caz? BNR are multe raspunsuri concrete de dat nu doar statistici irelevante. Probabil ca situatiile sunt diferite de la banca la banca…Tot diferite sunt si situatiile clientilor. Unii nu mai pot plati, pentru ca rata a ajuns exorbitanta, depasind chiar salariul in unele cazuri, altii nu prea mai au chef(sau CHF) sa plateasca pentru ca valoarea proprietatilor s‑a injumatatit si constata ca au facut o alegere paguboasa. E corect sa‑i tratam pe toti la fel? De aceea parerea mea este ca o lege a falimentului personal, bine facuta (e de discutat si aici) ar fi singura solutie. N‑ar strica si o schimbare de atitudine a bancilor…dar nu pot fi obligate s‑o faca, constitutional vorbind.
20:01
Eu inteleg ca e foarte nasol ce se intampla acum cu creditele in CHF, dar acum ceva ani a crescut si Euro de la 3.5 la 4.5 incet-incet si am o banuiala ca numarul de clienti era muuult mai mare. A platit careva pentru ei vreo rata? “Ultimele date ale Băncii Naţionale arată că peste 650.000 de români au restanţe la bănci mai mari de o lună.” Cati clienti cu credite in CHF sunt? Din cate am vazut au mai ramas vreo 75.000. Un procent foarte mic din total. Deci de unde tragedia asta maxima cu CHF? Acolo unde sunt clauze abuzive, se vor rezolva in instanta, restul platiti dragilor, sau refinantati! Mi se pare complet aiurea ca unii sa-si faca cu mana lor o tampenie si altii sa plateasca pentru ei, pentru ca nu stiau in ce se baga.
19:01
Există multe teorii și bănuieli. Fiecare este liber să schițeze scenarii și să inventeze scenarii posibile teorii ale conspirației (asta așa — apropo de libertatea de exprimare, pe care unii o vor îngrădită) care să‑i servească mai mult sau mai puțin în contextul actual.
Dar fără dovezi clare nu sunt decât teorii. În afară de un caz în Buzău, nu știu pe nimeni care are credit în franci să fi dat exemplu de clauză contractuală abuzivă în contract.
Ce putem învăța din toată tărășenia asta? Poate ar fi timpul ca Parlamentul să se pună cu burta pe treabă, iar comisiile competente în domeniu să fixeze evetualele lacune legislative care permit anumite manevre financiare. Și poate ar trebui cerut pentru dosaru lde credit și un aviz psihologic obligatoriu (cum se cere la permisul de conducere).
Și nu în ultimul rând, poate învățăm și conștientizăm că “sometimes shit happens”, și ne asumăm si noi vina propriei semnături.
18:01
Sorin, intr-adevar majoritatea oamenilor probabil nu intzelegeau la ce riscuri se expun, de asta ai autoritatzi de reglementare, care ar fi trebuit sa restrictzioneze speculatziile valutare cand vine vorba de credite ipotecare unde pe 99% din cei care le iau nu‑i duce capul decat sa-ntrebe decat “cat e rata” :)apoi semneaza.
Pe de alta parte, mergand pe principiul asta, ar trebui sa introducem o “clauza de prostie” in lege, pe care sa o potzi invoca atunci cand, din lipsa de capacitate intelectuala, semnezi contracte pe care nu le intzelegi, apoi invoci “clauza de prostie” si puf! … nu mai ai nici o obligatzie.
18:01
Băncile operează cu instrumente complexe de risc management și au superanaliști platiti pentru asta. Mai mult, există matematicieni care elaborează algoritmi de evaluare a riscului financiar (e un domeniu in sine) care sunt superbine plătiți de marile bănci. În plus există mecanismul asigurărilor — o bancă se poate asigura împotriva fluctuațiilor brutale de curs. Nu spun astea din presupuneri, cunosc oameni care lucrează în sistemul bancar și mi-au explicat (atât cât am putut să înțeleg pentru că, repet, complexitatea domeniului e foarte mare). Ceea ce e sigur e că se expun întotdeauna pe un mix de valute considerate cele mai sigure, iar acest mix este continuu reevaluat.
18:01
Cu siguranță lucrurile se pot petrecere cum spune Sorin, însă 2 aspecte paralele tot exista:
1) Daca tu ai un depozit in franci, nu ai concepe vreodată ca banca sa solicite transformarea acestuia in alta moneda daca contextul este identic cu cel curent.
2) Daca francul se deprecia in raport cu leul, toți cei cu credite in franci ar fi rânjit superior in fața celorlalți. (Desi veselia deprecierii ar fi fost probabil atenuata de cresterea libor in cazul ăsta)
As mai vrea sa adaug si ca desi au suferit de pe urma aprecierii francului, cei cu credit in franci au beneficiat de pe urma libor. (1 punct de dobanda pe 30 de ani la un credit de 60.000 de euro echivaleaza cu vreo 15.000 de euro la un calcul grosier)