Frumusețea este o atitudine

Merg mult pe jos, cu auto­bu­zul sau me­troul în ul­tima vreme. O fac pen­tru că mi s‑a fă­cut silă de tra­fi­cul bu­cu­reș­tean și de frus­tră­rile fi­e­că­rei di­mi­neți, de fap­tul că sunt si­lit să ac­cept mo­ji­cia și pros­tia în timp ce mă pre­fac că to­tul e în re­gulă. Cel pu­țin în auto­buz nu sunt obli­gat să mă im­plic, pot să mă gân­desc la ceea ce vreau eu, să pri­vesc re­la­xat în jur și să mă simt co­nec­tat la lu­mea în care tră­iesc. Vă­zut prin ochii unui șo­fer, Bu­cu­reștiul e o sumă de stră­ini îm­bar­cați în tan­cu­rile lor ur­bane, cu care tre­buie să te lupți pen­tru su­pra­vie­țu­ire. Vă­zut de pe tro­tuar sau din auto­buz, Bu­cu­reștiul re­de­vine uman, chiar dacă nu în­tot­dea­una în sen­sul bun al cuvântului.

Când spun că pri­vesc Bu­cu­reștiul nu în­seamnă că ad­mir clă­di­rile. Nu‑s nici chiar așa de fru­moase cele aflate pe dru­mul meu — o în­și­ru­ire de case și blo­curi mai de­grabă anoste, pe care nu le leagă nici o idee de ur­ba­nism. Pri­vesc oa­me­nii, tre­că­to­rii, cei ce merg în auto­buz îm­pre­ună cu mine și în­cerc să de­slu­șesc cine sunt, ce gân­desc și ce griji îi apasă. Cu unii mă în­tâl­nesc aproape în fi­e­care zi, în ace­lași auto­buz care tra­ver­sează Oto­pe­niul pe la opt și ju­mă­tate di­mi­neața — sunt mai ales fe­mei ti­nere, care lu­crează pro­ba­bil în Bu­cu­rești și fac, ca și mine, un soi de na­vetă. Am pu­tea foarte bine să ne și sa­lu­tăm, aproape că ne cunoaștem.

Pe stradă, mer­gând în lun­gul unui bu­le­vard, ano­ni­mi­ta­tea se re­in­sta­lează. Fi­gu­rile nu mai sunt ace­leași ori poate nu re­u­șesc eu să le re­țin. Doar mi­ro­sul gră­ta­ru­lui de mici de la Gil e con­stant — di­mi­neață sau seară, car­nea cu bi­car­bo­nat și con­di­mente sfârâie săl­tă­reț dea­su­pra ja­ru­lui, îm­băl­sămând în căl­dură și fum pe toți cei ce trec pe acolo. Din­tre toți tre­că­to­rii mă fra­pează fe­me­ile, sunt de de­parte cel mai in­te­re­sant su­biect de ur­mă­rit. In­ven­ta­riez apa­ri­ți­ile alea­toare și în­cerc să în­țe­leg cine sunt ro­mân­cele de azi, cum se văd ele în­sele și ce vor să ve­dem noi în ele. Și, poate vi se pare im­po­si­bil, fe­lul în care merg, se îm­bracă și se ma­ni­festă spune des­tul de multe des­pre ele. Ori poate că așa mi se pare mie.

Ro­mân­cele ti­nere se vor fru­moase cu tot din­a­din­sul. Și fac tot ceea ce le stă în pu­tință pen­tru asta. E drept, de foarte multe ori po­si­bi­li­tă­țile lor nu de­pă­șesc nive­lul unor cos­me­tice ieftine, care nu re­u­șesc să com­pen­seze de­fec­tele na­tu­rale, ba chiar le po­ten­țează ne­fe­ri­cit. Dar do­rința de a stră­luci e une­ori mai mare de­cât sim­țul ri­di­co­lu­lui. Sub fon­dul de ten ieftin se ghi­cește te­nul im­pur, ac­neea ju­ve­nilă. Ri­me­lul are o con­sis­tență grea, vă­dind ge­nele scurte. Far­du­rile cre­ează con­traste stri­dente, ne­po­tri­vite cu lu­mina di­mi­ne­ții sau cu în­fă­ți­șa­rea. Un­ghi­ile mul­ti­co­lore, cu to­nuri bi­zare sau mo­dele ne­fe­ri­cit alese, trans­formă fe­mi­ni­ta­tea mâi­nii într-un kit­sch carnavalesc.

Sub stra­tu­rile de pra­furi și creme se dis­tinge o în­fă­ți­șare co­mună, tră­să­tu­rile cuiva obiș­nuit, nici urât, nici fru­mos. Din câte văd, ro­mân­cei ti­nere nu îi e de ajuns în­fă­ți­șa­rea cu care s‑a năs­cut și e con­vinsă că fru­mu­se­țea vine din în­demâ­na­rea cu care poate com­bina tru­cu­rile ma­chi­a­ju­lui pen­tru a atrage pri­vi­rile. Sunt dez­a­mă­git, mi se pare o sim­pli­fi­care bar­bară a fe­mi­ni­tă­ții, re­dusă de la com­ple­xi­ta­tea sa re­ală la nive­lul unei pungi cu chimicale.

Fru­mu­se­țea e în ochii ce­lui care pri­vește, se spune. Pro­ba­bil că e așa, dar ceea ce vezi într-un alt om este ceea ce el îți su­ge­rează in­ten­țio­nat sau în­tâm­plă­tor, este re­zul­ta­tul per­cep­ției tale ma­ni­pu­late — con­ști­ent sau nu — de că­tre ce­lă­lalt. Și ast­fel fru­mu­se­țea se în­toarce că­tre sursă ei, dar nu la su­pra­fața stri­dentă a măș­ti­lor, ci în pro­fun­zi­mea per­so­na­li­tă­ții. Mii de lei chel­tu­iți pe ma­chi­aje nu pot as­cunde ceea ce o voce stri­dentă și un lim­baj de anal­fa­bet spun des­pre tine. Cele mai fai­moase cos­me­tice nu vor crea nici­o­dată mag­ne­tis­mul acela ire­zis­ti­bil pe care o urâtă — cum era de pildă Bar­bra Stre­i­sand, ca să exem­pli­fic edi­fi­ca­tor — îl poate emana.

Ge­nele sunt false, te­nul e fal­si­fi­cat, bron­zul pie­lii e fals, un­ghi­ile sunt false, cu­loa­rea pă­ru­lui e falsă, sâ­nii sunt îm­pinși în sus ca să dea im­pre­sia unei false di­men­siuni. Sub acest ar­se­nal de ne­vi­no­vate min­ciuni cum ai pu­tea pre­su­pune că se as­cunde un om care pre­țu­iește ade­vă­rul și sin­ce­ri­ta­tea? Poți să mai păs­trezi aceste va­lori atât timp cât clipă de clipă ești pre­o­cu­pat să di­si­mu­lezi? Cum te oferi ce­lor­lalți alt­fel de­cât o marfă stră­lu­ci­tor am­ba­lată, de vreme ce con­ți­nu­tul e tre­cut pe ul­ti­mul plan, ca și cum n‑ar conta, n‑ar fi im­por­tant? De ce să te miri că cei­lalți te tra­tează cu su­per­fi­ci­a­li­tate când tu în­săți ceri asta? Și cum poți să vi­sezi la băr­bați ade­vă­rați când aproape tot ceea ce eta­lezi e fals?

Nu mă îm­po­tri­vesc ma­chi­a­ju­lui, nu cred că ar tre­bui desfi­in­țat. Ex­trema cea­laltă e la fel de tristă. Multe din­tre ro­mân­cele de peste 40 de ani sunt pur și sim­plu po­no­site, ca și cum nu mai me­rită să facă nici un fel de efort în pri­vința lor, aban­do­nate bas­ti­oane ale unor ce­tăți pe care ni­meni nu mai vrea să le cu­ce­rească. Cred că apa­ren­țele pe care le creăm ar tre­bui să se așeze în mod ar­mo­nios peste ceva ce avem în si­nele nos­tru, peste o per­so­na­li­tate a că­rei în­gri­jire ar tre­bui să ne pre­o­cupe mai mult de­cât ale­ge­rea cu­lo­rii far­du­lui. Pen­tru că fru­mu­se­țea nu e o în­de­le­t­ni­cire, e o ati­tu­dine. Iar ati­tu­di­nea e ver­ti­cala noas­tră vi­zi­bilă, edi­fi­ciul ce are ne­voie de te­me­lia unui ca­rac­ter, chiar dacă im­per­fect, chiar dacă încă în construcție.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...