Maturizarea la bărbați

Există o te­ri­bilă ten­ta­ție de a afirma că băr­ba­tul de azi re­fuză să se ma­tu­ri­zeze, că în­târ­zie voit în ado­les­cență, pier­dut prin­tre ten­ta­ți­ile ga­d­get-uri­lor, prin­tre jo­curi pe cal­cu­la­tor și re­la­ții su­per­fi­ci­ale care nu duc de­cât până în dor­mi­to­rul lui. Evi­den­țele din jur sunt co­ple­și­toare, iar ne­ga­rea în care se com­plac cei vi­zați de această des­cri­ere e per­fect ex­pli­ca­bilă: nu poți să pri­vești hai­nele pe care le porți. Poți doar să-ți ima­gi­nezi că-ți stau bine.

Mă simt în egală mă­sură ten­tat să spun că ceva s‑a pier­dut în pri­vința asta, că ge­ne­ra­ți­ile care au suc­ce­dat după cea că­reia i‑am apar­ți­nut au de­ve­nit tot mai pu­țin res­pon­sa­bile și să mă plâng de această pier­dere. Ba chiar aș pu­tea ține o di­zer­ta­ție în­treagă des­pre im­pli­ca­ți­ile so­ci­ale și eco­no­mice ale su­per­fi­ci­a­li­tă­ții în care ne com­pla­cem azi, să vor­besc des­pre lipsa de con­ți­nut afec­tiv și in­te­lec­tual a re­la­ți­i­lor in­te­ru­mane și cum ea de­se­nează pro­fi­lul unor oa­meni pro­fund ne­fe­ri­ciți, al unei so­ci­e­tăți care de­vine tot mai pe­si­mistă în pri­vința vi­i­to­ru­lui ei. Dar mă opresc și mă în­treb cu toată sin­ce­ri­ta­tea de care sunt ca­pa­bil: era ge­ne­ra­ția mea mai res­pon­sa­bilă? Eram mai maturi?

Ade­vă­rul e că nu. Doar ni se pare că am fi fost. În re­a­li­tate eram doar mai lip­siți de op­țiuni, so­ci­e­ta­tea ofe­rea un sin­gur șa­blon al vi­i­to­ru­lui, o sin­gură ma­triță a des­ti­nu­lui și tot ceea ce pu­teai să faci era s‑o ur­mezi: școală, even­tual fa­cul­tate, loc de muncă, că­să­to­rie, co­pii, loc de veci. Obe­diența cu care băr­ba­ții ro­mâni ac­cep­tau această con­for­mi­tate so­ci­ală purta nu­mele de ma­tu­ri­tate. Și poate ar mai tre­bui adă­u­gat încă un punct de re­per: ser­vi­ciul mi­li­tar. În doar câ­teva luni sta­tul te tri­mi­tea să ex­pe­ri­men­tezi toate con­strân­ge­rile și frus­tră­rile pe care aveai să le în­tâl­nești apoi în viața ta so­ci­ală, un fel de pre­gă­tire in­ten­sivă pen­tru ra­ha­tul pe care urma să‑l în­ghiți: lipsa de sens, or­go­li­ile stu­pide, res­tric­ți­ile ne­jus­ti­fi­cate, fu­ria re­pri­mată. Era un fel de ta­bără de pre­gă­tire psi­ho­lo­gică in­ten­sivă, care îți sco­tea din cap cu forța nai­vi­tă­țile ado­les­cen­ței și pu­nea în lo­cul lor re­gu­lile adul­ți­lor. Te ma­tu­ri­zai, cică.

Pe atunci nici nu prea aveai unde să în­târ­zii în co­pi­lă­rie. Ima­gi­nați-vă o lume fără in­ter­net, fără clu­buri, fără că­lă­to­rii exo­tice, fără ga­d­get-uri, o lume în care căr­țile și în­tâl­ni­rea cu ele erau sin­gu­rele po­si­bile dis­trac­ții. Nu aveai cum și când să te răsfeți, nu pu­teai să pro­cras­ti­nezi la nesfâr­șit, nu pu­teai să în­vârți fel de fel de șme­nuri ca să te sus­ții fi­nan­ciar — la un mo­ment dat te cioc­neai de lege și oa­me­nii ei pre­cum Ti­ta­ni­cul de ice­berg. Erai for­țat să de­vii con­form, adică ma­tur. Ceea ce era so­co­tit a fi o vir­tute so­ci­ală. Dar, în fond, de ce e atât de im­por­tant să fii matur?

Și ieri, și azi, fe­me­ile sunt cele mai ve­he­mente în a re­clama ma­tu­ri­ta­tea băr­ba­ți­lor. Acum ma­trița so­ci­ală a unei exis­tențe umane nu mai e de­se­nată de un stat to­ta­li­tar, ci ima­gi­nată de o fe­meie. Pen­tru că ele sunt mai ma­ture. Adică con­stru­iesc mult mai de­vreme și mult mai ela­bo­rat un șa­blon al vie­ții pro­prii, de­fi­nesc mult mai re­pede un set de obiec­tive. Știu ce vor, știu cum vor, știu cât vor. Ceea ce nu știu este cine e băr­ba­tul care e dis­pus să par­ti­cipe la trans­for­ma­rea în re­a­li­tate a aces­tui plan. Obe­diența cu care un băr­bat se pli­ază pe această con­for­mi­tate pre­de­fi­nită se nu­mește — în lim­ba­jul fe­meii con­tem­po­rane — ma­tu­ri­tate. Și, de­si­gur, când con­stați că mas­cu­lii din ju­rul tău sunt cu gân­dul doar la joacă, la sex, la plă­ce­rile su­per­fi­ci­ale, când vezi că nu-și fac pro­iecte nici mă­car până mâine când tu ai tre­cut deja de pla­ni­fi­ca­rea amă­nu­n­țită a nun­ții și șco­lile la care vei da co­piii, cum poți să‑i nu­mești alt­fel de­cât ires­pon­sa­bili? Un sin­gur amă­nunt uită fe­me­ile de azi: această lipsă de ma­tu­ri­tate nu e re­zul­ta­tul unei în­tâm­plări, ci a fost atent cul­ti­vată în ani de răsfăț de că­tre o altă fe­meie. Mă-sa. Pe care o urăsc o vreme și sfâr­șesc prin a o co­pia în pri­vința pro­pri­i­lor bă­ieți, pre­gă­tind ur­mă­toa­rea ge­ne­ra­ție de ima­turi. Și, după ce s‑au plâns de băr­ba­ții ge­ne­ra­ției lor, fe­me­ile ajung să se în­trebe des­pre pro­prii fii:  e chiar așa de im­por­tant ca băr­ba­ții să fie maturi?

Eu unul cred că o so­ci­e­tate, și im­pli­cit o na­țiune, nu pro­gre­sează de obi­cei doar da­to­rită câ­torva in­di­vizi ge­ni­ali care fac mi­nuni și aduc pros­pe­ri­ta­tea. Ast­fel de per­so­naje au ro­lul de a crea con­tex­tul, foarte im­por­tant și el, de­si­gur. Pro­gre­sul vine din ca­pa­ci­ta­tea cu care o ma­jo­ri­tate a in­di­vi­zi­lor sunt ca­pa­bili să-și dea cât mai re­pede în viața lor un des­tin sem­ni­fi­ca­tiv și să‑l îm­pli­nească. Suma aces­tor re­u­șite in­di­vi­du­ale de­vine suc­ce­sul unei na­țiuni. Pri­vită din per­spec­tiva asta ma­tu­ri­ta­tea băr­ba­ți­lor — pre­su­puși a fi as­tăzi prin­ci­pa­lii ab­senți ai aces­tui efort co­lec­tiv — este mai mult de­cât dezi­ra­bilă. Căci nu poți spera ca mâine să-ți fie mai bine dacă îți pri­vești munca ca pe o ac­ti­vi­tate se­cun­dară, o sim­plă sursă de bani pen­tru a‑ți sus­ține plă­ce­rile și ho­bby-urile, dacă nu ai nici un fel de am­bi­ții de a scoate ceva de ca­li­tate din munca ta, dacă orice com­pro­mis de ca­li­tate e ac­cep­ta­bil dacă îți aduce mai pu­țin efort și mai mulți bani. Ca să-ți fie cu ade­vă­rat mai bine, tre­buie să le fie bine și al­tora, tre­buie să mun­cești îm­pre­ună cu ei și să cre­ezi va­loare re­ală. Tre­buie să ai un plan, un des­tin pro­priu, tre­buie să pui umă­rul, să ac­cepți sa­cri­fi­ci­ile, să nu con­te­nești efortul.

Iar asta, dra­gii mei to­va­răși de gen mas­culin, se nu­mește ma­tu­ri­tate. Și da, din pă­cate pen­tru noi, e importantă.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...