Există o teribilă tentație de a afirma că bărbatul de azi refuză să se maturizeze, că întârzie voit în adolescență, pierdut printre tentațiile gadget-urilor, printre jocuri pe calculator și relații superficiale care nu duc decât până în dormitorul lui. Evidențele din jur sunt copleșitoare, iar negarea în care se complac cei vizați de această descriere e perfect explicabilă: nu poți să privești hainele pe care le porți. Poți doar să-ți imaginezi că-ți stau bine.
Mă simt în egală măsură tentat să spun că ceva s‑a pierdut în privința asta, că generațiile care au succedat după cea căreia i‑am aparținut au devenit tot mai puțin responsabile și să mă plâng de această pierdere. Ba chiar aș putea ține o dizertație întreagă despre implicațiile sociale și economice ale superficialității în care ne complacem azi, să vorbesc despre lipsa de conținut afectiv și intelectual a relațiilor interumane și cum ea desenează profilul unor oameni profund nefericiți, al unei societăți care devine tot mai pesimistă în privința viitorului ei. Dar mă opresc și mă întreb cu toată sinceritatea de care sunt capabil: era generația mea mai responsabilă? Eram mai maturi?
Adevărul e că nu. Doar ni se pare că am fi fost. În realitate eram doar mai lipsiți de opțiuni, societatea oferea un singur șablon al viitorului, o singură matriță a destinului și tot ceea ce puteai să faci era s‑o urmezi: școală, eventual facultate, loc de muncă, căsătorie, copii, loc de veci. Obediența cu care bărbații români acceptau această conformitate socială purta numele de maturitate. Și poate ar mai trebui adăugat încă un punct de reper: serviciul militar. În doar câteva luni statul te trimitea să experimentezi toate constrângerile și frustrările pe care aveai să le întâlnești apoi în viața ta socială, un fel de pregătire intensivă pentru rahatul pe care urma să‑l înghiți: lipsa de sens, orgoliile stupide, restricțiile nejustificate, furia reprimată. Era un fel de tabără de pregătire psihologică intensivă, care îți scotea din cap cu forța naivitățile adolescenței și punea în locul lor regulile adulților. Te maturizai, cică.
Pe atunci nici nu prea aveai unde să întârzii în copilărie. Imaginați-vă o lume fără internet, fără cluburi, fără călătorii exotice, fără gadget-uri, o lume în care cărțile și întâlnirea cu ele erau singurele posibile distracții. Nu aveai cum și când să te răsfeți, nu puteai să procrastinezi la nesfârșit, nu puteai să învârți fel de fel de șmenuri ca să te susții financiar — la un moment dat te ciocneai de lege și oamenii ei precum Titanicul de iceberg. Erai forțat să devii conform, adică matur. Ceea ce era socotit a fi o virtute socială. Dar, în fond, de ce e atât de important să fii matur?
Și ieri, și azi, femeile sunt cele mai vehemente în a reclama maturitatea bărbaților. Acum matrița socială a unei existențe umane nu mai e desenată de un stat totalitar, ci imaginată de o femeie. Pentru că ele sunt mai mature. Adică construiesc mult mai devreme și mult mai elaborat un șablon al vieții proprii, definesc mult mai repede un set de obiective. Știu ce vor, știu cum vor, știu cât vor. Ceea ce nu știu este cine e bărbatul care e dispus să participe la transformarea în realitate a acestui plan. Obediența cu care un bărbat se pliază pe această conformitate predefinită se numește — în limbajul femeii contemporane — maturitate. Și, desigur, când constați că masculii din jurul tău sunt cu gândul doar la joacă, la sex, la plăcerile superficiale, când vezi că nu-și fac proiecte nici măcar până mâine când tu ai trecut deja de planificarea amănunțită a nunții și școlile la care vei da copiii, cum poți să‑i numești altfel decât iresponsabili? Un singur amănunt uită femeile de azi: această lipsă de maturitate nu e rezultatul unei întâmplări, ci a fost atent cultivată în ani de răsfăț de către o altă femeie. Mă-sa. Pe care o urăsc o vreme și sfârșesc prin a o copia în privința propriilor băieți, pregătind următoarea generație de imaturi. Și, după ce s‑au plâns de bărbații generației lor, femeile ajung să se întrebe despre proprii fii: e chiar așa de important ca bărbații să fie maturi?
Eu unul cred că o societate, și implicit o națiune, nu progresează de obicei doar datorită câtorva indivizi geniali care fac minuni și aduc prosperitatea. Astfel de personaje au rolul de a crea contextul, foarte important și el, desigur. Progresul vine din capacitatea cu care o majoritate a indivizilor sunt capabili să-și dea cât mai repede în viața lor un destin semnificativ și să‑l împlinească. Suma acestor reușite individuale devine succesul unei națiuni. Privită din perspectiva asta maturitatea bărbaților — presupuși a fi astăzi principalii absenți ai acestui efort colectiv — este mai mult decât dezirabilă. Căci nu poți spera ca mâine să-ți fie mai bine dacă îți privești munca ca pe o activitate secundară, o simplă sursă de bani pentru a‑ți susține plăcerile și hobby-urile, dacă nu ai nici un fel de ambiții de a scoate ceva de calitate din munca ta, dacă orice compromis de calitate e acceptabil dacă îți aduce mai puțin efort și mai mulți bani. Ca să-ți fie cu adevărat mai bine, trebuie să le fie bine și altora, trebuie să muncești împreună cu ei și să creezi valoare reală. Trebuie să ai un plan, un destin propriu, trebuie să pui umărul, să accepți sacrificiile, să nu contenești efortul.
Iar asta, dragii mei tovarăși de gen masculin, se numește maturitate. Și da, din păcate pentru noi, e importantă.
14:02
Din fericire 🙂
17:02
Unii nu se maturizeaza niciodata
23:02
Pai atunci avem o mare problema.
Ok barbatii sunt majoritar imaturi. Ca mentiune, problema cu patul procustiano-feminin mi se pare mult mai complexa si are si alte fatete, plecand de la partea animalica si regulile jocului de imperechere si ajungand pana la reactiile sociale foarte interesante aparute in ziua de astazi, de misandrie extrem de ofensiva si de misoginism pasiv prin asceza-sociala.)
Mai departe. 🙂
Femeile (dupa aceasta definitie) sunt si ele pe cale de disparitie. Locul lor este luat cu un ritm ametitor de catre fetite, ce sunt alter-egoul feminin al barbatului imatur.
Acestea nu refuza “planificarea” si “statornicia” pomenite in text, deci in conceptia lor sunt mature, femei. Problema apare cand analizezi aceste planuri serioase si de viitor ale fetitelor. Pentru ca nu apuci sa le analizezi, ca se si schimba.
Printre o gasca de pusti imaturi si o bisericuta de puicute capricioase, bun venit prin generatia Gradinita. 🙂
PS: Pe de alta parte: Ma uit la generatia lui frati-miu si ma sperii. Taica-miu la noi amandoi si se ingrozeste. Ai lui au iesit din peisaj cand inca era foarte tanar, dar din povesti inteleg ca aveau ceva palpitatii cand il vedeau. Si asa mai departe. Nu o fi doar vreo problema de perspectiva?
23:02
Păi nu e o problemă de perspectivă, că tocmai ce am recunoscut faptul că nici generația mea n‑ar fi fost poate mai brează. Deci nu generația e problema, ci lipsa de conștientizare la nivel social a nevoii de maturizare. În care sunt complici toți: bărbați, băieți, fetițe, femei și mame.
13:02
Trebuie sa fiu in dezacord. pe baza experientelor personale (de barbat ce nu se maturizeaza dupa vechile standarde sociale) femeile nu stiu ce vor, ci stiu de obicei ce NU vor.
13:02
🙂 Nicu, eu vorbeam de femei, nu de fetițe.