Cine vrea la război?

Lucian Mân­druță ține să iasă din rând une­ori. Nu știu dacă o face ca să atragă atenția sau pur și sim­plu întâm­plă­tor, dar observ că de fiecare dată sfârșește prin a fi nițel cam șifonat la capă­tul ten­ta­tivelor sale de a exprima opinii crit­ice. Scrier­ile lui, alt­minteri dez­in­volte stilis­tic și plă­cute ca lec­tură, abor­dează câteo­dată subiecte pe muchie, cele asupra cărora opinia pub­lică are poz­iții destul de tranșante, iar cei care se aven­turează în "no man's land"-ul din­tre tabere riscă să încaseze gloanțele tuturor.

Ultima ispravă de acest tip este scrisoarea jur­nal­is­tu­lui către tinerii între 20 și 35 de ani, cei care ar fi teo­retic mobi­lizați în caz de con­flict mil­i­tar. Stâr­nit prob­a­bil de comen­tari­ile unora pe inter­net — refuzul de a lua parte activă într‐un război în cazul în care ar fi mobi­lizați — Lucian se apucă și le ține o lecție de morală tuturor celor din această cat­e­gorie de vârstă, ironizându‐i pen­tru opor­tunis­mul și ego­cen­tris­mul lor. Pen­tru lipsa lor de impli­care. Pen­tru lipsa lor de ide­aluri, pen­tru fap­tul că nu cred în nimic cu ade­vărat într‐atât încât să merite să‐și pună viața în peri­col. Pen­tru că nu‐i intere­sează decât gadget‐urile și cluburile, clipa, momen­tul prezent.

În teorie, Mân­druță are drep­tate. Isto­ria românilor ne arată că sun­tem spe­cial­iști în a ne retrage în codri și a com­pune doine de jale după ce am pâr­jolit hold­ele și am otrăvit fân­tânile. Poate și din cauza asta avem acum atâta corupție și hoție — fibra noas­tră morală nu e toc­mai cea mai put­er­nică, dim­potrivă. Numai că până cum, de‐a lun­gul a sute de ani, războaiele pe care tre­buia să ni le asumăm aveau de a face cu păs­trarea unei iden­tități naționale, cu afir­marea noas­tră ca popor stăpân pe un spațiu geografic prin con­ti­nu­i­tatea prezenței și îndrep­tățirea trudei zil­nice. Chiar și după cel de‐al doilea război mon­dial — când cărțile erau făcute, dar noi nu știam asta — ar fi tre­buit să purtăm un război cu cei ce veneau să ne impună o ide­olo­gie de care eram străini și care răs­turna val­o­rile către care aspi­ram — am fi pier­dut acel război, dar azi am fi avut o ver­ti­cal­i­tate care ne‐ar fi servit ca azimut. Între absurda cav­al­cadă a cav­a­leriei poloneze din 1939 împotriva tan­curilor naziste și respec­tul de care Polo­nia se bucură azi în Europa cred că există o legă­tură de cauza­l­i­tate.

Astăzi, însă, războaiele nu mai sunt pen­tru iden­ti­tate națion­ală — am putea spune că mai per­icu­loasă e din acest punct de vedere glob­alizarea capitalist‐occidentală decât națion­al­is­mul prim­i­tiv al rușilor — și nici pen­tru a ne apăra de o ide­olo­gie tox­ică — comu­nis­mul a cam murit de mult în ter­menii săi marxist‐leniniști. Astăzi războaiele sunt pen­tru sfere de influ­ență eco­nom­ică, în care state pre­cum Româ­nia sunt doar niște pioni. Nu e o per­spec­tivă prea atrăgă­toare pen­tru a te oferi morții.

Ime­diat au apărut reacți­ile. Majori­tatea sunt neconvingă­toare. Argu­mentele celor ce‐l con­trazic pe Mân­druță sunt anco­rate în tre­cu­tul său jur­nal­is­tic și la pro­bi­tatea morală de a vorbi despre opor­tunism: e greu de apărat poz­iția cuiva care a fig­u­rat pe statele de plată ale lui Voiculescu. Lucian zice că n‐a făcut rabat de la stan­dard­ele jur­nal­is­mu­lui — la cât sunt ele de vio­late zi de zi, de 25 de ani încoace, nici nu poți să mai știi dacă spune ade­vărul. Și totuși obser­vați fisura log­ică a argu­men­tației: Mân­druță n‐are drep­tul să vor­bească despre aceste val­ori, dar asta nu înseamnă că n‐are drep­tate.

Altcineva se declară jig­nit de trim­iterea la anii '50, când din cauza aceleiași inerții sociale a românilor regimul comu­nist a reușit să se instaleze și să trim­ită în închisori pe toți cei care i se opuneau. Cică și comu­nis­mul s‐a insta­lat tot cu de‐ăștia zeloși pre­cum jur­nal­is­tul. Un bob zăbavă. Așa e, zeloși au exi­s­tat și atunci și vor exista oricând se va pro­duce o schim­bare dra­mat­ică de isto­rie — mereu sunt unii dis­puși să cola­boreze cu noii stăpâni. Viz­itați isto­ria Franței din tim­pul celui de‐al doilea război mon­dial ca să vedeți că colab­o­rațion­is­mul nu e o invenție românească. Dar ceea ce se uită prea ușor e că zeloșii ăștia erau minori­tari, la fel și vic­timele lor. Majori­tatea zdro­bitoare erau cei inerți, indifer­enți. Ei au fost cei care au val­i­dat fărădelegile prin tăcerea lor. Asta așa, pen­tru a se con­semna ade­vărul. Ar fi păcat să rămânem cu impre­sia că indifer­ența e o vir­tute.

Lucian Mân­druță este taxat drept unul din­tre ham­sterii docili care au învâr­tit cu zel munci­toresc rotița economiei în ben­efi­ciul unor șmecheri care s‐au îmbogățit, nu în folo­sul țării. Iar noua gen­er­ație ne declară ritos: "noi ne f.…. în sis­temul celor care, ridi­cați de tine și de alții ca tine, ne îngroapă părinții și bunicii cu zile". Ooo! dar de abia aștept să con­stat peste douăzeci de ani cât de mult va fi înain­tat țara după ce tinerii aces­tei gen­er­ații nu se vor mai com­porta ca niște ham­steri. Sunt așa de nerăb­dă­tor să‐i ridic în slăvi pen­tru ero­is­mul lor că sunt dis­pus să trec cu ved­erea folosirea diatezei reflex­ive pen­tru un verb care pre­supune o acți­une în doi — a te f… în ceva e oare­cum un para­dox. Deo­cam­dată însă îi văd dimineața mergând cuminței, în metrou sau în mașina de firmă, la rotițele din Pipera și nu‐mi dau impre­sia că i‐ar der­anja "sis­temul". E drept, majori­tatea lucrează în rotițe de import, alogen‐corporatiste, nu neaoș‐securisto‐comunistoide pre­cum cele din anii '90. E un pas înainte, nu?

Și totuși ade­vărul e că Lucian Mân­druță nu are drep­tul să vor­bească despre tarele gen­er­ației tinere. Mai mult sau mai puțin ei sunt rezul­tatul edu­cației noas­tre, poate nu atât în cal­i­tate de părinți, cât în cal­i­tate de mod­ele sociale. Cu ce ne putem lăuda în priv­ința exem­plelor pe care li le‐am dat de‐a lun­gul aces­tor ultimi 25 de ani? Sun­tem oare în pos­tura de a crit­ica opor­tunis­mul gen­er­ației tinere când noi sun­tem cei care am patronat prin vot for­marea celei mai oneroase și opor­tuniste clase politice?

Ar mai fi apoi fap­tul că Mân­druță incrim­inează afir­mația "rahații care ne con­duc să nu mai fie apărați de nimeni, ca aver­ile astea ale baronilor și mogulilor să fie con­fis­cate de stat și în gen­eral să fie pace veșnică și nimeni să nu pună mâna pe armă" — nu mi se pare că for­mu­la­rea asta definește niște obiec­tive greșite. Nu vă de ce am imputa asta gen­er­ației tinere când nici noi nu dorim altceva. De alt­fel — dacă tot vor­bim de pus mâna pe pușcă — nici nu văd cum ar putea niște civili com­plet nein­stru­iți să servească vre­unui scop mil­i­tar în vre­muri în care tehnolo­gia războiu­lui a atins niște niveluri incred­i­bile. Con­frun­tările nu se mai dau azi prin asal­turi la baionetă por­nite din niște tranșee noroioase, iar numărul de fraieri care mărșălui­esc către front e neim­por­tant când cu două rachete bine direcțion­ate dis­trugi un orășel întreg.

Dar la fel de ade­vărat e că Lucian Mân­druță are, pe fond, drep­tate. Nu mai există disponi­bil­i­tatea pen­tru sac­ri­fi­ciu, nimeni nu mai crede în nimic atât de put­er­nic încât să își pună viața zălog. Și lehamitea asta e atât de tristă și dezes­per­antă că nu ajung miile de kilo­metri pe care i‐ai putea pune între tine și Româ­nia ca să te facă să uiți că ți‐ai fi dorit să aparții unui pământ și unui popor de care să fii legat sufletește și care — chiar dacă nu exis­tase până atunci — poate ar fi putut începe cu gen­er­ația ta.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Cosmyn XD

    eu.… :)) 😉


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu