Lucian Mândruță ține să iasă din rând uneori. Nu știu dacă o face ca să atragă atenția sau pur și simplu întâmplător, dar observ că de fiecare dată sfârșește prin a fi nițel cam șifonat la capătul tentativelor sale de a exprima opinii critice. Scrierile lui, altminteri dezinvolte stilistic și plăcute ca lectură, abordează câteodată subiecte pe muchie, cele asupra cărora opinia publică are poziții destul de tranșante, iar cei care se aventurează în “no man’s land”-ul dintre tabere riscă să încaseze gloanțele tuturor.
Ultima ispravă de acest tip este scrisoarea jurnalistului către tinerii între 20 și 35 de ani, cei care ar fi teoretic mobilizați în caz de conflict militar. Stârnit probabil de comentariile unora pe internet — refuzul de a lua parte activă într-un război în cazul în care ar fi mobilizați — Lucian se apucă și le ține o lecție de morală tuturor celor din această categorie de vârstă, ironizându‑i pentru oportunismul și egocentrismul lor. Pentru lipsa lor de implicare. Pentru lipsa lor de idealuri, pentru faptul că nu cred în nimic cu adevărat într-atât încât să merite să-și pună viața în pericol. Pentru că nu‑i interesează decât gadget-urile și cluburile, clipa, momentul prezent.
În teorie, Mândruță are dreptate. Istoria românilor ne arată că suntem specialiști în a ne retrage în codri și a compune doine de jale după ce am pârjolit holdele și am otrăvit fântânile. Poate și din cauza asta avem acum atâta corupție și hoție — fibra noastră morală nu e tocmai cea mai puternică, dimpotrivă. Numai că până cum, de‑a lungul a sute de ani, războaiele pe care trebuia să ni le asumăm aveau de a face cu păstrarea unei identități naționale, cu afirmarea noastră ca popor stăpân pe un spațiu geografic prin continuitatea prezenței și îndreptățirea trudei zilnice. Chiar și după cel de-al doilea război mondial — când cărțile erau făcute, dar noi nu știam asta — ar fi trebuit să purtăm un război cu cei ce veneau să ne impună o ideologie de care eram străini și care răsturna valorile către care aspiram — am fi pierdut acel război, dar azi am fi avut o verticalitate care ne-ar fi servit ca azimut. Între absurda cavalcadă a cavaleriei poloneze din 1939 împotriva tancurilor naziste și respectul de care Polonia se bucură azi în Europa cred că există o legătură de cauzalitate.
Astăzi, însă, războaiele nu mai sunt pentru identitate națională — am putea spune că mai periculoasă e din acest punct de vedere globalizarea capitalist-occidentală decât naționalismul primitiv al rușilor — și nici pentru a ne apăra de o ideologie toxică — comunismul a cam murit de mult în termenii săi marxist-leniniști. Astăzi războaiele sunt pentru sfere de influență economică, în care state precum România sunt doar niște pioni. Nu e o perspectivă prea atrăgătoare pentru a te oferi morții.
Imediat au apărut reacțiile. Majoritatea sunt neconvingătoare. Argumentele celor ce‑l contrazic pe Mândruță sunt ancorate în trecutul său jurnalistic și la probitatea morală de a vorbi despre oportunism: e greu de apărat poziția cuiva care a figurat pe statele de plată ale lui Voiculescu. Lucian zice că n‑a făcut rabat de la standardele jurnalismului — la cât sunt ele de violate zi de zi, de 25 de ani încoace, nici nu poți să mai știi dacă spune adevărul. Și totuși observați fisura logică a argumentației: Mândruță n‑are dreptul să vorbească despre aceste valori, dar asta nu înseamnă că n‑are dreptate.
Altcineva se declară jignit de trimiterea la anii ’50, când din cauza aceleiași inerții sociale a românilor regimul comunist a reușit să se instaleze și să trimită în închisori pe toți cei care i se opuneau. Cică și comunismul s‑a instalat tot cu de-ăștia zeloși precum jurnalistul. Un bob zăbavă. Așa e, zeloși au existat și atunci și vor exista oricând se va produce o schimbare dramatică de istorie — mereu sunt unii dispuși să colaboreze cu noii stăpâni. Vizitați istoria Franței din timpul celui de-al doilea război mondial ca să vedeți că colaboraționismul nu e o invenție românească. Dar ceea ce se uită prea ușor e că zeloșii ăștia erau minoritari, la fel și victimele lor. Majoritatea zdrobitoare erau cei inerți, indiferenți. Ei au fost cei care au validat fărădelegile prin tăcerea lor. Asta așa, pentru a se consemna adevărul. Ar fi păcat să rămânem cu impresia că indiferența e o virtute.
Lucian Mândruță este taxat drept unul dintre hamsterii docili care au învârtit cu zel muncitoresc rotița economiei în beneficiul unor șmecheri care s‑au îmbogățit, nu în folosul țării. Iar noua generație ne declară ritos: “noi ne f.…. în sistemul celor care, ridicați de tine și de alții ca tine, ne îngroapă părinții și bunicii cu zile”. Ooo! dar de abia aștept să constat peste douăzeci de ani cât de mult va fi înaintat țara după ce tinerii acestei generații nu se vor mai comporta ca niște hamsteri. Sunt așa de nerăbdător să‑i ridic în slăvi pentru eroismul lor că sunt dispus să trec cu vederea folosirea diatezei reflexive pentru un verb care presupune o acțiune în doi — a te f… în ceva e oarecum un paradox. Deocamdată însă îi văd dimineața mergând cuminței, în metrou sau în mașina de firmă, la rotițele din Pipera și nu-mi dau impresia că i‑ar deranja “sistemul”. E drept, majoritatea lucrează în rotițe de import, alogen-corporatiste, nu neaoș-securisto-comunistoide precum cele din anii ’90. E un pas înainte, nu?
Și totuși adevărul e că Lucian Mândruță nu are dreptul să vorbească despre tarele generației tinere. Mai mult sau mai puțin ei sunt rezultatul educației noastre, poate nu atât în calitate de părinți, cât în calitate de modele sociale. Cu ce ne putem lăuda în privința exemplelor pe care li le-am dat de‑a lungul acestor ultimi 25 de ani? Suntem oare în postura de a critica oportunismul generației tinere când noi suntem cei care am patronat prin vot formarea celei mai oneroase și oportuniste clase politice?
Ar mai fi apoi faptul că Mândruță incriminează afirmația “rahații care ne conduc să nu mai fie apărați de nimeni, ca averile astea ale baronilor și mogulilor să fie confiscate de stat și în general să fie pace veșnică și nimeni să nu pună mâna pe armă” — nu mi se pare că formularea asta definește niște obiective greșite. Nu vă de ce am imputa asta generației tinere când nici noi nu dorim altceva. De altfel — dacă tot vorbim de pus mâna pe pușcă — nici nu văd cum ar putea niște civili complet neinstruiți să servească vreunui scop militar în vremuri în care tehnologia războiului a atins niște niveluri incredibile. Confruntările nu se mai dau azi prin asalturi la baionetă pornite din niște tranșee noroioase, iar numărul de fraieri care mărșăluiesc către front e neimportant când cu două rachete bine direcționate distrugi un orășel întreg.
Dar la fel de adevărat e că Lucian Mândruță are, pe fond, dreptate. Nu mai există disponibilitatea pentru sacrificiu, nimeni nu mai crede în nimic atât de puternic încât să își pună viața zălog. Și lehamitea asta e atât de tristă și dezesperantă că nu ajung miile de kilometri pe care i‑ai putea pune între tine și România ca să te facă să uiți că ți-ai fi dorit să aparții unui pământ și unui popor de care să fii legat sufletește și care — chiar dacă nu existase până atunci — poate ar fi putut începe cu generația ta.
12:02
eu.… :)) 😉