Am un radio în bucătărie care merge aproape non-stop. Ne-am obișnuit să‑l lăsăm pornit, să se audă muzică, știri. Și cum nu stau toată ziua să selectez un post, e fixat pe ăla care se prinde mai bine și ni se pare mai rezonabil. Adică pe Europa FM. Dar trebuie să recunosc că oamenii ăștia ne-au căpiat cu piesa aia a celor de la Magic, “Rude”. O difuzează de cincizeci de ori pe zi, până la exasperare și când crezi că le‑a ajuns și lor o mai difuzează de câteva ori. Mai am puțin și mă duc în fața sediului lor să protestez.
Bine, o să ziceți că aș putea schimba postul. Așa e, aș putea. Ba mai mult, chiar am făcut‑o. Doar ca să constat că dau de alte piese obsesive, difuzate în același mod exasperant. Deci nu faci nici o brânză. Pentru că — încep să înțeleg mecanismul — fiecare post de radio are niște înțelegeri cu niște case de discuri (sau cum naiba s‑or mai chema acum) și se obligă să le promoveze artiștii. Și uite așa asculți Rude al lui Magic până vomiți, Apa Loredanei până îți vine să urli și, mai nou, Veta lui Ștefan Bănică până îți vine să-ți arunci chiuveta. Dar dacă tot vorbim de Rude, hai să‑i facem și o mică analiză pe text. Că am ajuns să‑l știu pe de rost.
Care va să zică un individ se scoală sâmbătă dimineață și-și pune costumul ăl bun, ca să se ducă la ta’su lu’ gagică-sa și s‑o ceară de nevastă. Din prima se văd două greșeli majore: nu te duci sâmbătă dimineața să ai o discuție serioasă (i) și nu te prezinți sâmbătă la prima oră îmbrăcat nemțește dacă nu vrei să pari un looser care poartă costum pentru că e nesigur și complexat de imaginea lui personală (ii).
Mai departe tac’su gagicii îi deschide ușa. Imaginați-vă deci pe cioflingar la ușa omului și auziți ce‑i iese pe gură: can I have your daughter for the rest of my life? Păi hai să raționăm logic — omul s‑a trezit din somn, e sâmbătă dimineață, are un weekend întreg în față ca să se relaxeze, deschide ușa și se trezește cu un neterminat îmbrăcat în costum care întreabă dacă i‑o dă pe fii-sa în folosință exclusivă, de parcă fata lui ar fi un obiect pe care poți să‑l deții în proprietate. Nu i‑ați atinge vreo două peste bot măgarului?
Dar mocofanul nu se oprește aici și continuă: zi-mi că mi‑o dai, pentru că trebuie musai să știu. Va să zică nu numai că apare neanunțat și habar n‑are să pună problema, dar îți mai sucește și mâna la spate că e musai să faci pofta lui coate-goale. Omul nostru, adică tatăl, are reacția firească: nu. Și când zici că treaba a intrat pe făgașul firesc, cioflingarul recidivează — cică ești necioplit dacă îl refuzi, că e și el om. Păi și aurolacul din colț e tot om, da’ nu-ți măriți fata cu el, nu?
Finalul e apoteoza nesimțirii. Individul zice că el o ia de nevastă pe fată anyway, că fug în lume și că nimeni nu poate face nimic să‑i oprească. Adică cioflingarul recunoaște că a venit să ceară aprobarea lui tac’su de formă, că oricum n‑avea de gând să‑i respecte opinia. Nu știu cum vedeți voi treaba, da’ eu să fi fost în locul domnului cu fata îi dădeam mocofanului și o mamă de bătaie ca să învețe să se poarte. Și poate așa nu mai compunea melodia asta cu care mă asasinează ăștia de la radio.
Lasă un comentariu