Citesc dis de dimineață noul editorial de luni al lui Pleșu despre pretinsul specific al țărilor balcanice, fiecare simțindu-se “specială”, “deosebită”, “remarcabilă”. În realitate Balcanii sunt un creuzet care ne‑a pisat și amestecat pe toți până la disoluția aproape completă a originalității. Suntem la fel. Mâncărurile pe care le pretindem naționale se regăsesc sub alte nume și cu minore variații în bucătăriile vecinilor. Portul popular, cel acum pierdut sub valul modei contemporane, e izbitor ca asemănare. Muzica tradițională are inflexiuni comune, orientale. Felul în care ne raportăm la istorie și la ceilalți e aproape similar. Ne deosebesc nuanțe ale acelorași culori.
Și avem cu toții un soi de complex apusean. Nu ne putem nega așezarea geografică și culturală din vecinătatea orientului, dar ne-am vrea totuși incluși în occidentalitate. Ne simțim jigniți de eventuale excluderi, avem argumente vehemente să ne pretindem locul alături de mai vesticii noștri vecini, dar ne refugiem îndată în temeiurile tradițiilor noastre atunci când a fi al Occidentului devine inconfortabil.
Îmi amintesc că am citit mai demult expresia lui Cioran evocată de Pleșu: avem norocul de a trăi într-un loc în care ”totul e încă de făcut”. Atunci mi‑a sunat încurajator, o promisiune a unor timpuri care pot împrumuta vieții mele măcar puțin din semnificația lor. După mulți ani de iluzii înțeleg că ceea ce e de făcut, dacă va fi vreodată făcut, nu încape în orizonturile vieții mele, ceea ce e o dezamăgire. E mult mai greu să accepți că trebuie să împingi o stâncă pe care nu vei apuca să o vezi ajunsă în locul unde era menită. Nu am, probabil, vocația de furnică.
Și nu sunt sigur dacă experiența anilor din urmă sau frustrarea pe care mi-au adus‑o prin trecerea lor nefructuoasă mă determină să cred că Cioran s‑a înșelat. Suntem în țara unde “totul va fi întotdeauna de făcut, dar mereu amânat”. Suntem neașezați.
Lasă un comentariu