Într‑o seară, pe la vremea când plecam spre casă, am asistat la o scenă mai puțin obișnuită. Treceam prin mall-ul Promenada, către parcarea din subsol, unde îmi lăsasem mașina peste zi. În drum către scările rulante ce duceau spre subsolul clădirii am văzut în fața mea o doamnă care ținea în brațe o fetiță de trei-patru ani, străduindu-se s‑o tempereze din starea de agitație și repetându‑i ceva cu o voce scăzută. Eforturile ei nu prea dădeau rezultate, căci fetița a început să plângă cu urlete, întinzându-și mâinile peste umerii mamei către o altă femeie mai în vârstă și strigând cu un soi de disperare eu vreau să stau cu bunicaaa. Mama îi repeta că acum trebuie să meargă acasă și mâine merge iar la bunica, dar apelul la raționalitate nu părea să aibă efect.
Bunica asista la scenă cu o figură chinuită și întindea la rândul ei mâna spre copil, nehotărâtă dacă să se retragă sau să stea. Fiică-sa (sau nora) s‑a întors și i‑a zis că ar fi mai bine să plece pentru ca fetița să se calmeze, apoi s‑a îndepărtat cu fetița care continua să urle în brațele ei. Probabil se îndrepta spre parcare ca și mine, așa că scena a continuat sub ochii mei, pe scările rulante și la etajele inferioare. Fetița răcnea cu disperare, cu lacrimi și muci, că vrea la bunica, mama înainta hotărâtă repetând că acum trebuie să meargă acasă, iar bunica mergea în spatele lor întinzând mâna spre copil, având pe fața expresia unui om chinuit, de parcă își dădea nepoata la abator. Încurajată de faptul că bunica se ținea după ele, fetița urla cu tot mai mult spor. Scena avea dramatism, atrăgea atenția tuturor celor din jur.
La un moment dat mama s‑a întors și i‑a spus bunicii să se ducă acasă, că altfel copilul nu se calmează. Bunica a dat din cap că da, s‑a îndepărtat doi pași, dar s‑a întors imediat când urletele au început din nou. Pe scările rulante care coborau stătea cu două trepte mai sus, privindu-și nepoata ca și cum ar fi urmat să n‑o mai vadă niciodată. Mama s‑a mai întors o dată și a întrebat‑o vizibil iritată: vrei s‑o iei la tine în seara asta? Bunica a clătinat din cap: nu, că n‑are haine la mine și nici n‑am ceva gătit pentru ea. Atunci du-te acasă și las‑o să se liniștească, a insistat mama, dar bunica a continuat să meargă în urma lor precum un cățel docil, iar fetița a continuat să urle, deja răgușită, dar încurajată de faptul că plânsul ei avea efect. S‑au oprit undeva să dezbată situația — nu știu cum s‑a soluționat istoria pentru că mă exasperaseră țipetele copilului și m‑am grăbit să mă îndepărtez.
Se presupune că înaintând în vârstă devenim mai înțelepți. Se pare că totuși nu se întâmplă așa. Sunt mulți bunici care contribuie la creșterea nepoților, unii pentru că li se cere asta, alții pentru că își doresc. Și ai zice, la prima vedere, că niște oameni care au învățat deja din greșelile făcute cu proprii copii ar trebui să fie mult mai pricepuți când au a doua șansă de a contribui la educația unei noi generații. Dar mulți bunici devin, de fapt, educatori și mai proști, alintându-și nepoții și făcându-le toate mofturile, transformându‑i în niște mici tirani obișnuiți ca lumea să le stea la picioare. Constrânși de programul zilnic, de serviciu sau de propria comoditate, adesea părinții n‑au altă soluție decât să accepte situația.
Să se nască oare această stare de fapt din convingerea că răsfățându-și nepotul îi vor da o bună educație? Cu siguranță nu. Rațional, majoritatea bunicilor acceptă că o anumită strictețe în creșterea unui copil e benefică, ba chiar ei înșiși au fost mult mai severi când și-au crescut copiii. Dar fiii și fiicele au crescut și au plecat pe drumul lor, lăsându‑i parcă fără un rost anume, un cuplu de oameni bătrâni care descoperă că și-au trăit viața prin delegație, în numele unui singur scop, acela de a‑și propăși urmașii. Rămași singuri, se simt inutili.
Așa că apariția nepoților e o binecuvântare, în sfârșit pot fi din nou importanți. Iar acel cineva trebuie să‑i iubească foarte mult și să nu‑i uite niciodată, pentru că ei sunt niște oameni buni, dar uite că viața a trecut peste ei și finalul nu‑i prea departe și ce‑o să rămână din ei după ce vor fi dispărut, cine își va mai aminti că au existat? Cine va pune ceva sub linia trasă la capătul vieții lor, cine va ascunde rezultatul modest al acestei implacabile sume? Cine poate să‑i facă să simtă că viața lor a contat?
Poate nepoții, cei pe care i‑au alintat în nemărginita lor iubire bunicească, în nerostita lor disperare că finalul se apropie prea iute, în nemărturisita lor spaimă că ei nu vor fi amintiți.
19:03
Aceste generații de bunici, născuți în anii 40,50,60, sunt, generalizând abrupt, oameni fără credință, fără pasiuni, fără bani. Putem considera, la limită, că de acest gol sunt direct responsabili.
Însă, aceste bunici disperate sunt cele care ca mame au avut doar 3 luni concediu de maternitate. Care nu au avut timp să se bucure de copilăria propriilor prunci, ocupate fiind cu spălatul căcatului de pe scutecele de pânză și tot bagajul de mizerii și lipsuri, pe care mamele văietăcioase de azi nici nu și‑l pot închipui.
Lăsând la o parte că pe atunci nu era moda cu efuziunea asta de manifestări ale iubirii.
Bunicile de azi sunt femeile ai căror soți nu le mărturiseau iubirea, care au fost private de afecțiune și care au fost lăsate pradă avorturilor clandestine.
Le înțeleg drama, după cum la fel de bine cred că unicul scop nu e acela de a‑ți propăși urmașii și a‑ți crește nepoții.
21:03
Ai dreptate, nu m‑am gândit și la posibilele frustrări ale unei maternități mai degrabă scurtă și chinuitoare. Dar așa e, așa arătau vremurile alea, mi le amintesc foarte bine. Mamele de azi nu știu cum și cât li s‑ar lua cheful de teorii sclifosite de puericultură dacă ar trebui să frece zilnic scutecele pline de rahat ale propriei progenituri.