Ai crede că ritualul repetitiv al mămăligii învârtite e doar un șablon de literatură bucolică, pe care poate doar niște înverșunați ai reîntoarcerii la natură îl mai invocă. Trăind în mijlocul urbei cu beton, oțel și sticlă e greu să mai imaginezi scena ceaunului în care pasta galbenă și fierbinte pufăie tresăltând, domolită de făcălețul care o întoarce ritmic. Împingând cărucioarele din supermarket am pierdut contactul cu aceste amintiri colective. Și totuși, undeva, prin colțuri risipite de sate, departe de noi, mămăligi încă sunt învârtite, ceaune încă tresar pe plite fierbinți.
Mai sunt suflete pe care mămăliga le așteaptă. Pe cele care au plecat de-acasă și-au încercat să zboare cu o singură aripă. Pe cele duse să taie salcâmul din fundul curții. Pe cele ce seamănă porumbul, pe cele ce‑l prășesc. Pe cele întoarse cu vaca de la păscut, mânuitoare de lasou. Pe cele care plâng domol, disperate că sunt captive într‑o viață de muncă fără sfârșit și fără orizont. Pe cele care moșesc bobocii prințesei-gâscă și vițelul care ar fi trebuit să fie vițică, adică încă un uger cu lapte, bucurându-se că totuși viața reușește să îi ducă pe toți mai departe, în chipuri nebănuite.
[litebox href=“https://vimeo.com/8631226” left=“0” right=“20” iconhover=“true”]
Boțul de mămăligă frământat între degete înainte de a întinge cu el printr‑o zeamă nițel unsuroasă este imaginea care m‑a urmărit un timp după ce am văzut povestea. Ghicesc în ea disperarea născută din foamea pe care zece copii o simt în fiecare seară în care doar mămăliga abundă, toate celelalte sunt biete amăgiri, promisiuni niciodată împlinite ale unei burți sătule.
S‑a întâmplat ca la scurt timp după ce am văzut documentarul să dau peste altă poveste, una dintr‑o deltă urbană, o margine de lume aflată chiar lângă noi. Dincolo de spectaculosul gropii Văcărești, redescoperit ecosistem acvatic, am regăsit aceeași poveste despre sărăcie și foame, aceeași disperată luptă de a trece fiecare zi către mâine. Aceiași mulți copii, atât de sălbatici, atât de liberi și atât de flămânzi. Trăind și murind, fiecare după cum le e soarta, neștiuți de noi ceilalți care trecem îmbrăcați și sătui la doar câțiva pași de ei. Nu sunt vina noastră. Nu putem să‑i salvăm pe toți. Nu putem să purtăm pe umeri responsabilitatea fiecărei nefericiri.
[litebox href=“http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Actualitate/Social/DIGICULT+Ultimii+oameni+din+Groapa+Vacaresti” anch=“Ultimii oameni din Groapa Văcărești”]
Și nu poți să nu te întrebi, oricât de cinic ar părea gândul, ce îi mână pe oamenii ăștia să facă atât de mulți copii de vreme ce nu au cu ce să‑i hrănească. Bogăția nu le‑a trecut niciodată pragul, iar viitorul nu le face nici un fel de promisiuni. Nici frumusețea lor fizică nu le poate fi îndreptățită justificare a unor impulsuri carnale de nestăpânit. De unde această inconștiență de a da viață unor suflete pe care uneori nici mămăliga nu le mai așteaptă?
Lasă un comentariu