M‑am gân­dit să-ți scriu câ­teva rân­duri acum, după ce dez­ba­te­rea pri­vind pre­da­rea re­li­giei în școli s‑a în­che­iat. Îți vor fi tre­cut emo­ți­ile vă­zând că aproape toate oile tur­mei tale și-au în­scris mi­eii la orele de re­li­gie, că pro­fe­so­rii de re­li­gie nu-și vor pierde ros­tul și sa­la­ri­ile. Poate că acum, ră­su­flând ușu­rat, vei avea timp să re­flec­tezi pu­țin la toate cele ce se s‑au în­tâm­plat. Vei fi fă­cut tot ce era rân­duit pen­tru un pa­tri­arh? Te vei fi abă­tut de la ca­lea cea dreaptă? Mai știi pe unde trece că­ra­rea no­ro­du­lui spre mân­tu­ire?

Cred că une­ori ți‑o fi greu să porți pe umeri res­pon­sa­bi­li­ta­tea de a păs­tori turma cre­din­cio­și­lor or­to­do­cși, fi­e­care cu pă­ca­tele lui, fi­e­care cu de­mo­nii lui. Și, ca un bun păs­tor ce tre­buie să fii, este în grija ta de a‑i în­drepta spre pă­șu­nea cea grasă, spre apa cea bună — în fond asta în­seamnă a păs­tori, nu? De aceea i‑ai în­dem­nat pe toți să lupte pen­tru ca re­li­gia să nu fie scoasă din școală, din această ne­țăr­mu­rită grijă pen­tru turma ta, deși știai că nu asta era ade­vă­rata miză, că nu ăsta era pe­ri­co­lul. Dar cum să ții oile lângă to­ia­gul tău dacă nu le în­spă­i­mânți mă­car din când în când cu um­brele lu­pi­lor?

Unii ți-au ad­mi­rat cam­pa­nia de pe in­ter­net, spu­nând că e un semn de mo­der­ni­zare. Așa o fi fi­ind. Dacă alte turme, unde oile sunt li­bere și ne­păs­to­rite, iar pă­șu­nile sunt la fel de verzi, ade­me­nesc cre­din­cio­șii tăi cu mi­e­rea cu­vin­te­lor, su­cindu-le min­țile, nu poți să stai stană de pia­tră și să lași turma să se ri­si­pească. Ce alt­ceva pu­teai face de­cât să tri­miți câi­nii de pază să în­toarcă oile ră­tă­cite? Pe Pu­ric, du­lăul bă­trân care la­tră rar și apă­sat, pe aia bă­trână din Vi­cov, care la­tră duios, pe că­țe­lan­drul cel tâ­năr, ăla care nu doarme toată vara și stă mai mult prin­tre oile câr­lane. Câte oi ră­tă­cite or fi în­tors fi­e­care din­tre ei nu ai cum știi, dar uite că turma e adu­nată din nou și asta e tot ce con­tează.

An de an stâna‑i tot mai pros­peră. Slavă Dom­nu­lui, oile sunt lăp­toase și se lasă lesne mulse în tot mai mul­tele strungi pe care le-ai în­cro­pit din ba­nii câști­gați pe brânză. Co­mar­ni­cele sunt multe și trai­nice, bu­ca­tele cio­ba­ni­lor sunt alese și în­des­tu­lă­toare, stra­iele li‑s țe­sute în fir de aur. Viața de păs­tor e tot mai bună, spre la­uda Dom­nu­lui care ți‑a în­cre­din­țat o turmă mă­noasă.

Dar ai ui­tat, prea fe­ri­cite, să mai pă­șești îm­pre­ună cu cre­din­cio­șii tăi, să te ames­teci prin­tre ei. Să îi spri­jini pe cei ne­vol­nici, să‑i îm­băr­bă­tezi pe cei care se simt slabi. Să îi în­trebi des­pre cele lu­mești, des­pre cum aduc în­vă­ță­tu­rile lui Dum­ne­zeu în viața lor. Căci îi știi cât de în­ră­iți sunt azi. Știi câtă ură co­clește în su­fle­tele lor. Știi că le cam place să fure unii de la al­ții. Știi cum se mint zâm­bindu-și unii al­tora. Și nu te aud îndreptându‑i pe ca­lea cea bună, nu te aud dojenindu‑i. Nu te văd îm­păr­țind cu­vân­tul ce­lui care spui că te‑a tri­mis să păs­to­rești.

Încă și mai rău, se aud vorbe cum că ai lă­sat lu­pii să se stre­coare în turmă, că le-ai dat co­joace de lână ca să se pi­ardă neștiuți prin­tre oi. Și ei di­j­mu­iesc oile, le je­fu­iesc și le dau pier­za­niei, iar tu în­chizi ochii și-ți faci parte din pradă. Ba chiar îi ri­dici în slăvi și prea­mă­rești lu­pii, în­demni cre­din­cio­șii să‑i pună în frun­tea tur­mei pen­tru ca ja­ful să le fie mai spor­nic și par­tea ta mai bo­gată. Te văd mai me­reu în pre­a­jma lor, a ălora de-și zic po­li­ti­cieni, tă­i­nu­ind cu ei la um­bra stâ­nii des­pre lu­cruri doar de voi ști­ute. Să te mai miri dacă unele oi au în­ce­put să se în­trebe dacă să te nu­mere cu Ii­sus sau cu tâ­lha­rii?

Și mă în­treb, prea fe­ri­ci­tule păs­tor, oare n‑are să vină vre­mea să dai și tu so­co­teală pen­tru turma ta? Cum de nu te temi că la ju­de­cata din urmă nu vei fi so­co­tit cu drep­ții? Ori poate că știi că nici­o­dată nu va fi o ju­de­cată dreaptă, că e doar o po­veste spă­i­moasă, bună pen­tru oi, ca să le țină cu ca­pe­tele aple­cate în iarbă și să nu se în­trebe de ce sunt mulse și tunse zi de zi? Că, dacă ar afla acest ade­văr, s‑ar ră­z­leți de la tine — și ele, și lu­pii — și-ai rămâne să­rac, sin­gur și ne­tre­bu­in­cios?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.