Moartea prin nepăsare

Ioana Calo­ian a murit. Pro­po­zi­ția seacă și sim­plă n‐are nici un fel de emo­ție în ea. Ioana Calo­ian avea 82 de ani. Nu e ceva neo­biș­nuit ca cineva ajuns la vâr­sta asta să moară. Din­colo de vâr­sta sa, cir­cum­stan­țele în care a murit sunt însă tul­bu­ră­toare pen­tru ori­cine. Poves­tea felu­lui în care a murit îți sfâșie inima.

Ioana Calo­ian a murit înghe­țată pe un câmp din mar­gi­nea Bra­șo­vu­lui, după ce a fost lăsată să plece din spi­tal, în halat și papuci de unică folo­sință, expli­când tutu­ror că vrea să se ducă acasă, la Brăila. Ajun­sese în spi­ta­lul Trac­to­rul din Bra­șov pen­tru că, fiind în vizită la rude, făcuse un atac de cord. Rudele care o adu­se­seră acolo au stat toată noap­tea pe cori­doare aștep­tând vești des­pre ea, apoi au lip­sit câteva zeci de minute ca să‐i aducă haine și cele nece­sare inter­nă­rii, căci li s‐a spus că va mai rămâne în spi­tal. Dar Ioana Calo­ian, dez­o­rien­tată prin­tre stră­ini, n‐a avut răb­dare să‐i aștepte. La camera de gardă au întrebat‐o dacă e sigură că vrea să se exter­neze, au pus‐o să sem­neze niște hâr­tii și au dus‐o până în stradă. Medi­cii au sta­bi­lit că o bătrână bol­navă de inimă, îmbră­cată în halat și înfă­șu­rată într‐o pătu­rică, cu niște papuci de car­ton în picioare, e în com­pletă sigu­ranță pe stră­zile Bra­șo­vu­lui, la minus câteva grade.

După câteva ore Ioana Calo­ian a fost găsită moartă, într‐o mar­gine de Bra­șov, căzută în noro­iul înghe­țat și aco­pe­rită cu pătu­rica pe care o purta cu ea. Ulti­mele ei clipe de viață au fost pro­ba­bil mar­cate de dis­pe­ra­rea pe care o simți când pute­rile te lasă, ești sin­gur și înțe­legi că nu mai ai scă­pare. Cum a ajuns acolo? Poves­tea e încă în inves­ti­gare: o infir­mieră a dus‐o la un taxi, în fața spi­ta­lu­lui, apoi – cine știe cum – taxi­me­tris­tul o fi abandonat‐o undeva pe vreo stradă, atunci când a rea­li­zat că bătrâna nu știe unde‐i locu­iesc rudele bra­șo­vene și sin­gura ei obse­sie e să ajungă la Brăila, acasă. De ce n‐a dus‐o îna­poi la spi­tal? Nu știu.

Ioana Calo­ian a murit. Dar poves­tea mor­ții ei nu a înce­put în ziua aceea de iarnă. La fel cum nici poveș­tile vii­toa­re­lor morți ale altor oameni nu vor fi scrise exact în ziua când ei vor muri. Des­ti­nele lor sunt mar­cate de întâm­plări care n‐au legă­tură cu ei, care s‐au petre­cut și se petrec în alt timp, în alt spa­țiu.

Se întâm­plă că în Româ­nia mese­ria de medic nu mai e, de multă vreme, una de voca­ție. Majo­ri­ta­tea tine­ri­lor nu se duc la medi­cină pen­tru că sunt plini de com­pa­siune pen­tru seme­nii lor și vor să‐și petreacă viața ajutându‐i. Cei mai mulți au obiec­tive care se leagă de sta­tu­tul social al unui medic, de câști­gu­rile extra­sa­la­ri­ale care derivă din prac­ti­ca­rea pro­fe­siei. Și poate că nici nu poți să pre­tinzi tutu­ror medi­ci­lor să se implice emo­țio­nal în cazu­rile pe care le tra­tează. Ba poate chiar nici nu e reco­man­da­bil să lași emo­ți­ile să‐ți afec­teze jude­cata rece, rațio­nală, mult mai de folos pacien­tu­lui.

Însă com­pa­siu­nea nu înseamnă să îți simți inima sfâși­ată la fie­care caz mai grav. De cele mai multe ori e de ajuns să observi și să înțe­legi spai­mele celui care se află în mâi­nile tale, spe­ran­țele pe care și le pune în pri­ce­pe­rea celor ce‐l îngri­jesc. Bolile ne înge­nun­chează pe toți, ne înfri­co­șează, căci nu știm și nu vrem să știm să accep­tăm moar­tea ca pe o impla­ca­bilă fina­li­tate. Con­ști­enți de aceste slă­bi­ciuni ale noas­tre, medi­cii ar tre­bui să aibă com­pa­siu­nea rațio­nală, aproape teh­nică, de a ne spune și de a face ceea ce tre­buie pen­tru a ne liniști și dure­rile sufle­tu­lui, nu doar ale tru­pu­lui. Într‐un spi­tal, unde de regulă bolile sunt la apo­geul gra­vi­tă­ții lor, acest tip de com­pa­siune e aproape obli­ga­to­riu.

Însă aju­nși în spi­ta­lele de stat româ­nești, cu toate pre­ca­ri­tă­țile lor orga­ni­za­torice și mate­ri­ale, având mai degrabă orgo­lii și aștep­tări mate­ri­ale decât voca­ția de a‐i ajuta pe alții, medi­cii sunt expuși unui mediu care îi abru­ti­zează trep­tat. Con­tac­tul zil­nic cu sufe­rința și moar­tea, cărora nu le pot con­tra­pune cele mai bune tra­ta­mente din lipsă de bani, de echi­pa­mente, de cunoș­tințe și de per­so­nal, îi dezu­ma­ni­zează pas cu pas. În spi­ta­lele publice lim­ba­jul e dur, oame­nii sunt cinici, voca­bu­la­rul e agre­siv și obs­cen. Nu e timp de dul­ce­gă­rii, nu e loc pen­tru mân­gâi­eri. Pli­cul cu bani stre­cu­rat în buzu­nar nu le cum­pără decât aten­ția, nici­de­cum com­pa­siu­nea. Și pen­tru că n‐au venit în pro­fe­sia asta ca să‐și frângă ini­mile pen­tru fie­care pacient, pen­tru că nu pot trăi în veș­nica frus­trare a pro­pri­i­lor limi­tări și eșe­curi, mul­tor medici nici nu le ia mult până când se trans­formă în mași­nă­rii fără suflet. Apoi, a lua deci­zia de a expe­dia acasă o babă pisă­lo­agă vine de la sine: a sem­nat că asta vrea și ori­cum e cu un picior în groapă, la ce să‐și mai bată capul cu ea?!

Cam asta e situ­a­ția. Îi așe­zăm pe un pie­des­tal social pen­tru că ne e teamă că vom ajunge la mâna lor, dar ade­vă­rul e că chiar și atunci când le stre­cu­răm șpaga și teo­re­tic îi plătim în mod direct pen­tru a‐și face treaba, tot noi ne facem un milion de pro­bleme: "să nu‐l deran­jăm pe dom' doc­tor", "oare o fi de‐ajuns 1000 de lei?", "nu vă supă­rați, știți cumva cât se dă la ane­ste­zist?". Pen­tru unii din­tre ei nici măcar atunci com­pa­siu­nea nu există, doar con­des­cen­dența ușor plic­ti­sită de a‐ți da mai multe deta­lii, de a se apleca mai multe clipe asu­pra cazu­lui tău.

Sunt multe de făcut în sis­te­mul de sănă­tate din Româ­nia. Tre­buie inves­tiți bani, știm toți asta, iar banii nu ajung pen­tru că nu sunt sufi­cienți. Ăia care sunt îi risi­pim prin corup­ție și incom­pe­tență. Dar com­pa­siu­nea rațio­nală, cea care derivă din jurămân­tul lui Hippo­crate, am putea‐o avea fără să inves­tim mili­arde de euro. Nu tre­buie decât să ne pese de cei din jurul nos­tru.

Pen­tru că bolile vor con­ti­nua să secere vieți – secre­tul vie­ții veș­nice nu a fost des­co­pe­rit și nici nu ar tre­bui să fie. A muri din nepu­tința celor­lalți de a te ajuta este și va fi mereu un sim­plu fapt de viață, ori­cât de dra­ma­tic ar fi pen­tru cel care moare. Nu putem să lecuim orice boală, une­ori pen­tru că nu știm cum, alte­ori pen­tru că e prea târ­ziu. Dar a muri din nepă­sa­rea celor ce au jurat să te îngri­jească e un stig­mat pe care cei vino­vați ar tre­bui să‐l poarte pe con­ști­ință tot res­tul vie­ții lor.


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


  1. Valceanu Loredana

    uita‐te in jur, nu sun­tem un orga­nism colec­tiv, sa sim­tim dure­rea fie­ca­rei par­ti­cele, sun­tem com­pe­ti­tori pe niste resurse limi­tate, de‐aia se intam­pla, nu sunt de acord ca asa ar tre­bui sa fie, dar cred ca asta este expli­ca­tia, si nu doar pen­tru cazul de fata, asta imi arata mie oglinda lumii

  2. Camelia Voicu

    Like pt "scri­i­tura". Fap­tul, crud in sine, aproape nu ne mai sur­prinde.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu