Moartea prin nepăsare

Ioana Caloian a murit. Propoz­iția seacă și sim­plă n‐are nici un fel de emoție în ea. Ioana Caloian avea 82 de ani. Nu e ceva neo­biș­nuit ca cineva ajuns la vârsta asta să moară. Din­colo de vârsta sa, cir­cum­stanțele în care a murit sunt însă tul­bură­toare pen­tru oricine. Povestea felu­lui în care a murit îți sfâșie inima.

Ioana Caloian a murit înghețată pe un câmp din mar­ginea Brașovu­lui, după ce a fost lăsată să plece din spi­tal, în halat și papuci de unică folos­ință, explicând tuturor că vrea să se ducă acasă, la Brăila. Ajunsese în spi­talul Trac­torul din Brașov pen­tru că, fiind în viz­ită la rude, făcuse un atac de cord. Rudele care o adus­eseră acolo au stat toată noaptea pe cori­doare aștep­tând vești despre ea, apoi au lip­sit câteva zeci de minute ca să‐i aducă haine și cele nece­sare internării, căci li s‐a spus că va mai rămâne în spi­tal. Dar Ioana Caloian, dezori­en­tată printre străini, n‐a avut răb­dare să‐i aștepte. La cam­era de gardă au întrebat‐o dacă e sig­ură că vrea să se externeze, au pus‐o să sem­neze niște hâr­tii și au dus‐o până în stradă. Medicii au sta­bilit că o bătrână bol­navă de inimă, îmbră­cată în halat și înfășu­rată într‐o păturică, cu niște papuci de car­ton în picioare, e în com­pletă sig­u­ranță pe străzile Brașovu­lui, la minus câteva grade.

După câteva ore Ioana Caloian a fost găsită moartă, într‐o mar­gine de Brașov, căzută în noroiul înghețat și acoper­ită cu păturica pe care o purta cu ea. Ultimele ei clipe de viață au fost prob­a­bil mar­cate de dis­per­area pe care o simți când put­er­ile te lasă, ești sin­gur și înțelegi că nu mai ai scă­pare. Cum a ajuns acolo? Povestea e încă în inves­ti­gare: o infir­mieră a dus‐o la un taxi, în fața spi­talu­lui, apoi — cine știe cum — taximetris­tul o fi abandonat‐o undeva pe vreo stradă, atunci când a real­izat că bătrâna nu știe unde‐i locui­esc rudele brașovene și sin­gura ei obsesie e să ajungă la Brăila, acasă. De ce n‐a dus‐o înapoi la spi­tal? Nu știu.

Ioana Caloian a murit. Dar povestea morții ei nu a început în ziua aceea de iarnă. La fel cum nici poveștile viitoarelor morți ale altor oameni nu vor fi scrise exact în ziua când ei vor muri. Des­tinele lor sunt mar­cate de întâm­plări care n‐au legă­tură cu ei, care s‐au petre­cut și se petrec în alt timp, în alt spațiu.

Se întâm­plă că în Româ­nia mese­ria de medic nu mai e, de multă vreme, una de vocație. Majori­tatea tiner­ilor nu se duc la med­i­cină pen­tru că sunt plini de com­pa­si­une pen­tru semenii lor și vor să‐și petreacă viața ajutându‐i. Cei mai mulți au obiec­tive care se leagă de statu­tul social al unui medic, de câș­tig­urile extrasalar­i­ale care derivă din prac­ti­carea pro­fe­siei. Și poate că nici nu poți să pret­inzi tuturor medicilor să se implice emoțional în cazurile pe care le tratează. Ba poate chiar nici nu e reco­mand­abil să lași emoți­ile să‐ți afecteze jude­cata rece, rațion­ală, mult mai de folos pacien­tu­lui.

Însă com­pa­si­unea nu înseamnă să îți simți inima sfâși­ată la fiecare caz mai grav. De cele mai multe ori e de ajuns să observi și să înțelegi spaimele celui care se află în mâinile tale, sper­anțele pe care și le pune în pri­ceperea celor ce‐l îngri­jesc. Bolile ne înge­nunchează pe toți, ne înfricoșează, căci nu știm și nu vrem să știm să accep­tăm moartea ca pe o impla­ca­bilă final­i­tate. Conș­tienți de aceste slăbi­ci­uni ale noas­tre, medicii ar tre­bui să aibă com­pa­si­unea rațion­ală, aproape tehnică, de a ne spune și de a face ceea ce tre­buie pen­tru a ne lin­iști și durerile sufle­tu­lui, nu doar ale trupu­lui. Într‐un spi­tal, unde de reg­ulă bolile sunt la apogeul grav­ității lor, acest tip de com­pa­si­une e aproape oblig­a­to­riu.

Însă ajunși în spi­talele de stat românești, cu toate pre­car­itățile lor orga­ni­za­torice și mate­ri­ale, având mai degrabă orgolii și aștep­tări mate­ri­ale decât vocația de a‐i ajuta pe alții, medicii sunt expuși unui mediu care îi abr­u­tizează trep­tat. Con­tac­tul zil­nic cu sufer­ința și moartea, cărora nu le pot con­tra­pune cele mai bune trata­mente din lipsă de bani, de echipa­mente, de cunoșt­ințe și de per­sonal, îi dezu­man­izează pas cu pas. În spi­talele pub­lice lim­ba­jul e dur, oamenii sunt cinici, vocab­u­larul e agre­siv și obscen. Nu e timp de dul­cegării, nu e loc pen­tru mângâieri. Plicul cu bani stre­cu­rat în buzu­nar nu le cumpără decât atenția, nicide­cum com­pa­si­unea. Și pen­tru că n‐au venit în pro­fe­sia asta ca să‐și frângă inim­ile pen­tru fiecare pacient, pen­tru că nu pot trăi în veșnica frus­trare a pro­pri­ilor lim­itări și eșe­curi, mul­tor medici nici nu le ia mult până când se trans­formă în mașinării fără suflet. Apoi, a lua decizia de a expe­dia acasă o babă pisăloagă vine de la sine: a sem­nat că asta vrea și oricum e cu un picior în groapă, la ce să‐și mai bată capul cu ea?!

Cam asta e situ­ația. Îi așezăm pe un piedestal social pen­tru că ne e teamă că vom ajunge la mâna lor, dar ade­vărul e că chiar și atunci când le stre­curăm șpaga și teo­retic îi plă­tim în mod direct pen­tru a‐și face tre­aba, tot noi ne facem un mil­ion de prob­leme: "să nu‐l der­an­jăm pe dom' doc­tor", "oare o fi de‐ajuns 1000 de lei?", "nu vă supărați, știți cumva cât se dă la anestezist?". Pen­tru unii din­tre ei nici măcar atunci com­pa­si­unea nu există, doar con­de­scen­dența ușor plic­tisită de a‐ți da mai multe detalii, de a se apleca mai multe clipe asupra cazu­lui tău.

Sunt multe de făcut în sis­temul de sănă­tate din Româ­nia. Tre­buie investiți bani, știm toți asta, iar banii nu ajung pen­tru că nu sunt sufi­cienți. Ăia care sunt îi risipim prin corupție și incom­pe­tență. Dar com­pa­si­unea rațion­ală, cea care derivă din jurămân­tul lui Hip­pocrate, am putea‐o avea fără să inves­tim mil­iarde de euro. Nu tre­buie decât să ne pese de cei din jurul nos­tru.

Pen­tru că bolile vor con­tinua să secere vieți — secre­tul vieții veșnice nu a fost descoperit și nici nu ar tre­bui să fie. A muri din neputința celor­lalți de a te ajuta este și va fi mereu un sim­plu fapt de viață, oricât de dra­matic ar fi pen­tru cel care moare. Nu putem să lecuim orice boală, une­ori pen­tru că nu știm cum, alte­ori pen­tru că e prea târziu. Dar a muri din nepăsarea celor ce au jurat să te îngri­jească e un stig­mat pe care cei vino­vați ar tre­bui să‐l poarte pe conști­ință tot restul vieții lor.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Valceanu Loredana

    uita‐te in jur, nu sun­tem un organ­ism colec­tiv, sa sim­tim dur­erea fiecarei par­ticele, sun­tem com­peti­tori pe niste resurse lim­i­tate, de‐aia se intam­pla, nu sunt de acord ca asa ar tre­bui sa fie, dar cred ca asta este expli­ca­tia, si nu doar pen­tru cazul de fata, asta imi arata mie oglinda lumii

  2. Camelia Voicu

    Like pt "scri­itura". Fap­tul, crud in sine, aproape nu ne mai sur­prinde.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu