Văcărelu, românii și prostia

Un domn cu nume ha­zos, care e ca­dru di­dac­tic la Şcoala Na­ţio­nală de Stu­dii Po­li­tice şi Ad­mi­nis­tra­tive, spe­cia­list în şti­inţe ad­mi­nis­tra­tive şi ge­o­po­li­tică, scrie un ar­ti­col în Ade­vă­rul. Dom­nul se nu­mește Ma­rius Vă­că­relu. Dați-mi voie să mă amuz fără ră­u­tate de nu­mele lui — stâr­nește un zâm­bet, in­vo­lun­tar. Dom­nul Vă­că­relu este pre­o­cu­pat de su­biec­tul pros­tiei și des­pre ne­în­te­me­iata sa aso­ci­ere cu po­po­rul ro­mân. Drept pen­tru care se lansează într‑o am­plă ar­gu­men­ta­ție lo­gică pen­tru a‑și sus­ține punc­tul de vedere.

De la în­ce­put dom­nul Vă­că­relu ne aver­ti­zează asu­pra ab­sen­ței bi­bli­o­gra­fiei pe tema ima­gi­nii proaste a ro­mâ­ni­lor, spu­nându-ne că “lu­crări prea multe care să ana­li­zeze această si­tu­a­ţie sunt pu­ţine”. Afe­rim, bine gră­iește! Unde‑s pu­ține, nu‑s prea multe. Nu pu­tem to­tuși trece cu ve­de­rea că efor­tul său de a com­bate ne­me­ri­tata re­pu­ta­ție de proști a ro­mâ­ni­lor în­cepe cu o pa­ra­do­xală de­mon­stra­ție de pu­ți­nă­tate a minții.

Mai de­parte, dom­nul pro­fe­sor face un in­ven­tar exha­us­tiv al de­fec­te­lor care sunt im­pu­tate românilor:

Prin­tre ceea ce se afirmă des­pre noi re­gă­sim le­nea – pos­ma­gul mu­iat, adică – lipsa de edu­ca­ţie, să­ră­cia, la­şi­ta­tea, lipsa de cu­raj, su­pu­şe­nia, fap­tul că „mă­mă­liga nu ex­plo­dează“ şi alte câ­teva, cul­minând cu ideea că „fru­moasă ţară, pă­cat că e locuită“.

Tre­buie să re­cu­nosc că pa­sa­jul are o pro­fun­zime care mă de­pă­șește. Ul­tima oara când am ve­ri­fi­cat lași­ta­tea era lipsă de cu­raj, iar su­pușe­nia eu știam că pre­su­pune im­pli­cit lași­ta­tea. Dar cu si­gu­ranță în afir­ma­țile vă­că­re­li­ene e o com­ple­xi­tate care mie îmi scapă.

De aici îna­inte dom­nul Vă­că­relu se de­dică de­mon­tă­rii punct cu punct a te­o­ri­i­lor de­ni­gra­toare la adresa ro­mâ­ni­lor. În­cepe prin a aborda falsa ipo­teză că ro­mâ­nii sunt su­puși și nu se re­voltă din ca­uză că așa îi în­drumă bi­se­rica, po­li­ti­cie­nii si sis­te­mul de edu­ca­ție. Ni­mic mai fals spune domnia sa.

Mai în­tâi că bi­se­rica o avea ea in­te­rese pe­cu­ni­are, “dar are su­fi­cientă in­te­li­genţă – prin cei aproape 2000 de ani de ex­pe­rienţă – să ştie că un om care va dori să in­ter­zică pre­o­tu­lui să îi in­tre în casă poate să o facă, iar îm­po­triva aces­tei in­ter­di­cţii nu există con­tra-ar­gu­ment”. In­te­li­gența do­bân­dită ca re­zul­tat al sim­plei tre­ceri a tim­pu­lui mi se pare o idee de o vas­ti­tate in­te­lec­tu­ală pe care nu o pot cu­prinde în toate sem­ni­fi­ca­ți­ile ei. Dar în­țe­leg to­tusi că, iată, nu sun­tem su­puși de bi­se­rică pen­tru că pu­tem ori­când trânti ușa în nas popii.

În plus ne pu­tem alege să fim atei, ex­plică pro­fe­so­rul. Caz în care bi­se­rica nu prea mai are ce să facă de­cât “cel mult să îţi aş­tepte moar­tea şi să în­cerce să te în­groape cu slu­jbă re­li­gi­oasă, ca o răz­bu­nare su­premă peste timp”. Slu­jba de în­mor­mân­tare fă­cută cu sila și vă­zută ca un gest de ran­chiună per­so­nală pen­tru că n‑ai pu­pat toată viața icoa­nele și moaș­tele — ce ima­gine înăl­ță­toare des­pre spi­ri­tul or­to­do­xiei române!

Apoi po­li­ti­cie­nii. Dom­nul Vă­că­relu ne lă­mu­rește din două fraze: “Este ade­vă­rat că po­li­ti­cie­nii îşi do­resc să aibă doar ce­tă­ţeni cre­duli, care să as­culte orice şi să vo­teze cum le in­dică par­ti­dele. Dar oa­me­nii au în­vă­ţat cumva să dis­tingă un om de stat de un lă­trău, un om se­rios de o li­chea şi îşi di­re­cţio­nează în­cre­de­rea acolo unde dez­a­mă­gi­rile sunt mai pu­ţine”. Poți să nu fii de acord cu aceste afir­ma­ții pline de ade­văr? Par­la­men­tul Ro­mâ­niei este do­vada vie că ro­mâ­nii știu ce e un om de stat.

Ma­rele ca­dru di­dac­tic nu se re­ține în a ne îm­păr­tăși și vi­ziu­nea sa eco­no­mică asu­pra com­por­ta­men­tu­lui ro­mâ­ni­lor. Iată ce ne învață:

Ro­mâ­nii sunt ne­în­cre­ză­tori în stat şi in­sti­tu­ţi­ile sale. În tim­pul is­to­riei i‑au cu­nos­cut forţa şi au în­vă­ţat să se teamă de el. De aceea există această idee: „sta­tul să ne dea”, pen­tru că în­cre­de­rea nu se câş­tigă la un om te­mă­tor din vorbe, ci mai ales din fapte. „A da” din par­tea sta­tu­lui în­seamnă că acesta nu te amă­geşte, ci chiar face un pas în plus pen­tru stin­ge­rea neîncrederii.

Sunt, în acest mod, scos din eroa­rea în care am trăit ani de zile, cre­zând că mâna în­tinsă că­tre stat e un semn de lene. Ei bine, nu! Este un semn al do­rin­ței de re­con­ci­li­ere în­tre stat și ce­tă­țean: sta­tul să ne dea ca să ne con­vingă că e bă­iat bun, că e de-al nos­tru, adică de în­cre­dere. Dar “ceea ce este su­pă­ra­tor pen­tru po­li­ti­cie­nii şi / sau po­li­tru­cii din această ţară este fap­tul că ro­mâ­nii ştiu bine că pen­tru a li se da ceva, se vor chel­tui bani, iar la fi­nal tot ei vor plăti. De aici avan­sul lent dar de­ci­siv al doc­tri­ne­lor care va­lo­ri­zează mai pu­ţin so­li­da­ri­ta­tea so­ci­ală sub as­pect eco­no­mic şi fis­cal”. Aceste ul­time pre­ci­zări des­chid ne­nu­mă­rate abi­suri că­tre ide­o­lo­gi­ile po­li­tice și te­o­ri­ile eco­no­mice aso­ci­ate lor. Eu m‑am pră­bu­șit în ele.

Dar cheia de boltă a de­mon­stra­ției sale este ape­lul la ba­lada Mi­o­rița, pe ne­drept so­co­tită ca o do­vadă de lași­tate și fa­ta­lism a ro­mâ­ni­lor. În re­a­li­tate ba­lada este o do­vadă evi­dentă de prag­ma­tism ma­na­ge­rial și ju­ri­dic. Să dăm cu­vân­tul ge­ni­a­lu­lui domn Văcărelu:

Con­cret, mi­o­riţa / an­ga­jat află de un pe­ri­col care îl pri­veşte pe cio­ban / pa­tro­nul fir­mei şi merge să îl anu­nţe pe acesta, fi­ind conş­ti­entă că soarta ei nu va fi bună în noua turmă / noua firmă ce ar re­zulta în urma îm­pă­rţi­rii / fu­zio­nă­rii. Lo­ia­li­ta­tea an­ga­ja­tu­lui este o va­loare do­rită în orice ana­liză ma­na­ge­ri­ală a unei firme, deci – să ne mai gân­dim. În plus, fap­tul că îi cere să îşi aducă şi un câine şi nu mai mulţi arată în­cre­dere în po­si­bi­li­tă­ţile de auto-apă­rare a cio­ba­nu­lui – dar nu mai dezvolt ideea.

Din­colo de mica sin­copă gra­ma­ti­cală (po­si­bi­li­tăți de apă­rare ALE cio­ba­nu­lui), per­spec­tiva ma­na­ge­ri­ală dez­vă­lu­ită este epus­tu­flantă. Iat‑o și pe cea juridică:

Cio­ba­nul pro­ce­dează în fapt ca orice om nor­mal ame­ninţat de o pri­mej­die mare – ple­ca­rea la răz­boi, o ope­ra­ţie grea, o po­si­bilă în­tâl­nire cu în­fu­ri­ata lui soa­cră etc: îşi pune or­dine în lu­cruri, pen­tru că nu e si­gur ce ur­mează. Şi nu este nor­mal aşa? De ce să nu în­cerci să îţi or­do­nezi afa­ce­rile încă din tim­pul vi­eţii, ca să nu laşi loc de cer­turi după ce vei muri? Ju­ri­dic vor­bind, par­ta­jul de as­cen­dent este o ast­fel de pro­ce­dură, care eli­mină din com­pli­ca­ţi­ile unui po­si­bil pro­ces de suc­ce­siune. De aceea afirm că această ba­ladă are şi această pro­nu­nţată di­men­siune de se­ri­o­zi­tate şi ju­ri­di­ci­tate, pen­tru că omul era conş­ti­ent de pe­ri­col şi vrea să îşi asi­gure cât mai mult din ceea ce are.

Ima­gi­nați-vă cre­a­to­rul ano­nim din tre­cu­tul în­de­păr­tat al po­po­ru­lui ro­mân stând pe o brână de munte și me­di­tând la pri­mej­di­ile care‑l pasc: răz­bo­iul, ope­ra­ți­ile com­pli­cate (pe vre­mea aia nu se in­ven­tase la­pa­ro­sco­pia!), în­tâl­ni­rea cu soa­cra. Cum re­ac­țio­nează la aceste ris­curi ma­jore? Prin par­ta­jul de as­cen­dent, o mo­da­li­tate ino­va­tivă năs­cută din stră­ve­chea ju­ris­pri­dență oie­rească a ro­mâ­ni­lor. Nici cei mai mari cri­tici li­te­rari ai Ro­mâ­niei nu au avut ge­ni­a­li­ta­tea de a iden­ti­fica în ver­su­rile Mi­o­ri­ței so­fis­ti­ca­tele pro­ce­duri ju­ri­dice ale vi­i­toa­rei suc­ce­siuni ge­ne­rată de moar­tea cio­ba­nu­lui. În pros­tia lor n‑au în­țe­les de­cât că păs­to­rul se pre­gă­tea să moară. Mul­țu­mită dom­nu­lui Vă­că­relu ade­vă­rul este pus la lo­cul lui. În Adevărul.

PS Pro­ba­bil că unii din­tre voi cre­deți că fa­bu­lez și că un ast­fel de ar­ti­col nu există. Ba da, îl gă­siți aici. Dom­nul Vă­că­relu apare de ase­me­nea pe ce­le­bra listă a lui Du­ghin. Sin­cer vor­bind, nu pri­cep de ce.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...