Cân­te­cele de dra­goste sunt cele mai fru­moase, nu‑i așa? Mda, la fel zic și eu, e plă­cut să le as­culți, te apucă așa o fe­ri­cire in­ex­pli­ca­bilă, o poftă ne­bună de viață, nu? Mie îmi place mult ăla cu ari­pile de vânt, pe care îl cântă De­lia la Eu­ropa FM cam de șap­te­su­te­pa­tru­ze­ciși­șase de ori pe zi. E fru­mos și are și o po­veste în el. Stați să v‑o zic.

Ea e ca­s­nică. Nu re­zultă din ver­suri că ar avea acest sta­tut ocu­pa­țio­nal din mo­tive de șo­maj sau fi­indcă n‑a luat ba­ca­la­u­re­a­tul, așa că pre­su­pu­nem că e ca­s­nică în mod vo­lun­tar, adică e o tâ­nără vir­tu­oasă și ta­len­tată care a ales să se de­dice că­mi­nu­lui, în ciuda cu­ren­tu­lui mo­dern al fe­meii de ca­rieră. Ne pu­tem da seama de asta din fap­tul că în fi­e­care strofă ac­ti­vi­tă­țile ei se în­vârt în ju­rul pa­tu­lui din dor­mi­tor, ceea ce n‑ar fi fost po­si­bil dacă mer­gea la ser­vi­ciu. Tâ­năra fe­meie are in­somnii re­bele pe care le măr­tu­ri­sește des­chis (“și când nu pot să dorm”), dar le și so­lu­țio­nează ra­pid amin­tindu-și de iu­bi­tul drag care i‑a fă­cut ceva ce “chiar n‑avea nici un sens”, mo­tiv pen­tru care el este pre­zent per­ma­nent în min­tea ei, fi­ind ast­fel “cel mai bun me­di­ca­ment”. Ob­ser­văm me­to­dele te­ra­pe­u­tice mo­derne apli­cate pen­tru in­somnie, re­nun­țând la de­su­e­tul nu­mă­rat al oi­lor.

La tre­zi­rea din som­nul in­dus prin aceste me­tode spe­ci­fice, tâ­năra con­stată că el este pre­zent (“când mă tre­zesc ești chiar aici”), ba mai mult, o atinge provocându‑i o stare de tem­po­rară ne­bu­nie (“și-nne­bu­nesc când mă atingi”). De­du­cem ast­fel cu ușu­rință că în strofa an­te­ri­oară era vorba des­pre som­nul de fru­mu­sețe, când ea se culcă pe la 11 di­mi­neața și doarme o ju­mă­tate de oră până la șase seara, adică exact până când el se în­toarce de la ser­vi­ciu. În­țe­le­gem și că el este ca­pa­bil să sus­țină fi­nan­ciar me­na­jul, în ciuda fap­tu­lui că ea nu are un ve­nit sta­bil, ceea ce ne în­drep­tă­țește să cre­dem că el este un cor­po­ra­tist cu func­ție de ma­na­ge­ment. Ceea ce rămâne însă ne­clar — într-un mi­nu­nat sens po­e­tic — este de ce ea în­ne­bu­nește când el o atinge. De draci că a trezit‑o?!? Au­to­rul ver­su­ri­lor nu ne spune, lă­sându-ne ima­gi­na­ția să lu­creze.

În acest punct al cân­te­cu­lui se pro­duce arun­ca­rea ei pe aripi de vânt, ur­mată de priza lui fermă, băr­bă­tească și de un să­rut flămând. Ve­dem scena aie­vea: prim-plan cu ea în pat, în pi­jama, în fun­dal fe­reas­tra des­chisă a dor­mi­to­ru­lui, el in­tră pe ușă, se cre­ează cu­rent pu­ter­nic, un vânt pe ale că­rui ima­gi­nare aripi ea se aruncă, iar el lasă geanta de lap­top din mână și o prinde din acest zbor avân­tat care alt­min­teri s‑ar fi în­che­iat cel mai pro­ba­bil prin co­li­ziu­nea cu mo­bila dor­mi­to­ru­lui. În­țe­le­gem, ci­tind prin­tre rân­duri, iu­bi­rea lui sin­ceră pen­tru ea, căci iată că nu s‑a oprit la bu­că­tă­rie să mă­nânce ceva, ci a ve­nit de la muncă di­rect la ea în dor­mi­tor, chior de foame cum era. Ni se su­ge­rează dis­cret și că el merge la sală, având o formă fi­zică foarte bună, pen­tru că — în ciuda su­b­nu­tri­ției la care este su­pus — re­u­șește strofă de strofă să o prindă și să o sal­veze de la con­tac­tul du­re­ros cu mo­bila din apar­ta­ment. Această în­treagă sec­vență dă naș­tere unei tră­iri emo­țio­nale in­tense, mo­tiv pen­tru care ea, epu­i­zată, mai ați­pește nițel, tot cu gân­dul la el (“cu tine-adorm și mă tre­zesc în gând”).

Tre­cem ra­pid peste epi­so­dul cu re­ve­ni­rea la sta­rea de ve­ghe, când tâ­năra se plânge că n‑a mers cen­trala ter­mică (“sunt zile reci”) și îi re­pro­șează iu­bi­tu­lui că n‑a sunat‑o, nu i‑a dat SMS (“nu suni, nu-mi scrii, nu știu ni­mic de viața ta”) ca să ajun­gem la mo­men­tul când el, iu­bi­tul, își dez­vă­luie drama per­so­nală: “Îți spun ce simt tot și vreau să ții cont / Că une­ori stau zile-ntregi, nu văd ni­mic la ori­zont / Iar, une­ori, chiar nu mai pot…”. Este vorba de­si­gur des­pre fri­gi­de­rul în care el nu gă­sește ni­mic de mai multe zile, ceea ce ex­plică de ce o să­rută în fi­e­care re­fren la fel de flămând. În­țe­le­gem ast­fel și de ce mai de­vreme el face re­fe­riri la “cio­bu­rile care aduc no­roc” — foarte pro­ba­bil, de foame și de nervi, au avut la un mo­ment dat o dis­pută do­mes­tică în tim­pul că­reia el a spart niște far­fu­rii prin bu­că­tă­rie, dar nu ni se lă­mu­rește de ce juna ca­s­nică nu se mo­bi­li­zează to­tuși mă­car pu­țin pen­tru a‑i face o cior­biță de vă­cuță și o to­că­niță cu car­tofi. Mis­te­rul rămâne de­plin, lă­sându-ne să spe­cu­lăm asu­pra unor po­ten­ți­ale ca­uze me­di­cale, pre­cum nar­co­lep­sia, acest fla­gel al vre­mu­ri­lor mo­derne care afec­tează pe toți cei aceia care s‑au năs­cut obo­siți și tră­iesc pen­tru a se odihni.

Se va salva oare iu­bi­rea ce­lor doi? Cân­te­cul se ter­mină într‑o notă op­ti­mistă: ea, tre­zită din somn, se mai aruncă de două ori pe aripi de vânt, iar el o prinde de tot atâ­tea ori, sărutând‑o pă­ti­maș și la fel de lih­nit de foame. Încă o dată se do­ve­dește că iu­bi­rea în­vinge toate vi­ci­si­tu­di­nile, chiar și cele de na­tură me­di­cală, fă­când po­si­bilă această po­veste ro­man­tică din­tre o nar­co­lep­tică ca­s­nică și un cor­po­ra­tist su­b­nu­trit. Bravo, De­lia! Bravo… el!

PS De­lia, to­tuși fă‑i omu­lui o ciorbă sau ceva, gen! Me­rită!


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.