Cândva, cu niște timp în urmă, discutam despre misoginism într-un grup din care făceau parte și câteva femei, despre dacă și cât este de prezent în societatea românească și dacă e justificat feminismul ca armă de luptă împotriva sa. Deloc surprinzător, opiniile păreau să fie foarte armonioase asupra comportamentului misogin, toți căzând de acord că este inacceptabil ca în secolul 21 să mai privim problema locului femeii în societate prin șabloane medievale. Când însă unul dintre bărbați a avansat ideea că la fel de deplasat este și feminismul militant care încearcă să promoveze superioritatea femeii, discuția s‑a polarizat brusc după o linie de demarcație evidentă, cea a sexului căruia îi aparțineau preopinenții.
Am îndrăznit atunci să afirm că misoginismul este în fond manifestarea unei frustrări, a unei temeri nemărturisite a bărbatului că soarta sa este decisă de femeile din viața sa, începând cu mama și sfârșind cu soția, amanta și fiica. Că în fața acestei realități bărbatul are adesea un comportament zeflemitor sau agresiv față de alte femei, în tentativa de a se poziționa acolo unde cutumele sociale i‑o cer: deasupra. Că acest comportament nu e decât semnul unui complex de inferioritate. Bărbatii din conversație au tăcut, strategic. Doamnele din anturajul momentului au înțeles însă că încerc să‑i scuz pe bărbați și au sărit cu gura pe mine, că nu e acceptabil să fac tot bărbații victime, mai ales când atâtea femei suferă violențe fizice din cauza misoginilor. În zadar am încercat să separ motivația comportamentului de manifestarea sa — orice altă etichetă în afară de cea de “porc misogin” atașată celor ce desconsideră femeile era inacceptabilă. M‑am retras din argumentație, constatând că feminismul militant e și el semnul unor frustrări, cu nimic mai bun decât misoginismul.
Am rămas însă cu părerile mele: femeile ne domină viețile prin rolul pe care îl joacă în existența noastră. Care existență începe prin chiar voința unei femei — cu excepția nefericitelor cazuri de viol, femeia este cea care are ultimul cuvânt în privința procreării. Majoritatea credințelor noastre intime, cele mai profunde valori pe care le împărtășim vin de la femeia care ne‑a ghidat copilăria. Adulți fiind, suntem gata de sacrificii și compromisuri pentru femeia de care ne îndrăgostim și de foarte multe ori o acceptăm ca regină neîncoronată a destinului nostru. Iar sufletul ni se topește mai ușor și mai mult atunci când în viața noastră apare fiica, micuța femeie care are puterea de a ne muta de la umbră la soare.
Gândiți-vă la clasicele conflicte din familia românului. Mai întâi cel dintre mama lui și soția lui. Nu e o bătălie între slugi, un război între cele ce vor să‑i devină vasali, ci o luptă pentru supremația asupra destinului său. Cine va influența decisiv deciziile bărbatului — aceasta este miza reală. Apoi foarte răspânditul conflict dintre soacră și ginere, marcat de nemulțumirea bărbatului că soacra “îi bagă în cap prostii” soției, înarmând‑o cu o și mai mare putere de influență asupra lui. Nicicând nu e de fapt vorba de superioritatea masculină.
Unii dintre bărbați găsesc toate astea umilitoare. La porțile Orientului, în vecinătatea unor culturi care pun oficial femeia pe un loc inferior, românii au dificultăți de a accepta că s‑ar putea să nu fie ei vioara întâi. Frustrarea asta duce fie la zeflemea, fie la agresiune. Dar nu poți să fii zeflemitor cu cineva pe care îl consideri inferior. Zeflemeaua este tentativa de a‑l trage pe cel invidiat în noroiul de la picioarele tale, de a‑l dovedi inferior ție când știi că de fapt nu e. Misoginismul este, paradoxal, demonstrația de inferioritate a unui bărbat.
Deci, fie-vă milă de bărbații misogini și de feministele militante. Gândiți-vă cât de tristă e viața cuiva care se simte în fiecare clipă a vieții sale inferior și se zbate fără succes să demonstreze contrariul.
Lasă un comentariu