Secolul mistic

Sta­tul Isla­mic e pen­tru mine un soi de enigmă. Căci nu pot să pri­cep cum un grup de oa­meni, apa­rent ne­or­ga­ni­zați so­cial sau mi­li­tar, re­u­șesc să țină sub con­trol te­ri­to­rii atât de vaste, ba chiar să se mai și ex­tindă în de­tri­men­tul unor state care au po­li­ție și ar­mată și su­fi­cient mij­loace de re­pre­siune a unor ast­fel de ră­zme­rițe vi­o­lente. Ce se în­tâm­plă în Si­ria și în Irak de nu pot fi aduși niște ne­buni sub con­tro­lul le­gii? Să aibă le­gă­tură cu dez­or­ga­ni­za­rea sta­tală din aceste două țări, am­bele tre­cute prin răz­bo­aie ci­vile in­ter­mi­na­bile? Cu si­gu­ranță că da.

Ba chiar Sta­tul Isla­mic se ex­tinde și pe con­ti­nen­tul afri­can. În Li­bia au un nou punct de por­nire. De­loc în­tâm­plă­tor Li­bia este și ea într‑o de­grin­go­ladă sta­tală după moar­tea lui Ga­d­dafi. Zi­lele tre­cute și-au ma­ni­fes­tat in­ten­ți­ile în Kenya, uci­gând 147 de stu­denți pen­tru sim­plul mo­tiv că erau creș­tini. Pe bună drep­tate unii se în­treabă de ce tot glo­bul s‑a scan­da­li­zat la asa­si­na­rea zia­riș­ti­lor de la Char­lie Hebdo, dar des­pre acești 147 de oa­meni n‑avem prea multe de spus. Pro­ba­bil pen­tru că erau ne­gri, erau de­parte și Kenya nu ne prea in­te­re­sează pen­tru că nu mer­gem la sho­pping la Ga­rissa așa cum mer­gem la Paris.

Din­colo de crime, Sta­tul Isla­mic dis­truge cu o fu­rie oarbă, fără dis­cer­nământ, tot ce con­tra­vine min­ți­lor lor în­guste: sta­tui, ves­ti­gii an­tice, opere de artă. E un fel de în­cer­care de a re­duce lu­mea la zero, la punc­tul ei ini­țial, fără is­to­rie, fără cul­tură, fără artă, aplicându‑i șa­blo­nul sim­plist al isla­mis­mu­lui per­ce­put de min­țile lor. În fața aces­tor crime atroce și ab­surde de­vas­tări nu poți să simți de­cât o fu­rie egal de mare, în­drep­tată îm­po­triva ce­lor ce co­mit aceste crime și dis­tru­geri. Aproape că ești ten­tat să spui că ar tre­bui mers cu ar­mele peste ei și mă­ce­lă­riți până la ul­ti­mul om, stâr­pindu-le pe veci sămânța. Doar că pro­ce­dând ast­fel nu te vei mai de­o­sebi prin ni­mic de ei, iar asta le va fi o probă in­du­bi­ta­bilă că e co­rect să ucidă și să dis­trugă în nu­mele unor principii.

Oprindu-ți fu­ria, re­a­li­zezi re­pede că Sta­tul Isla­mic e cu to­tul alt­ceva de­cât ceea ce am vă­zut până acum. Nu e un con­du­că­tor de­ment ho­tă­rât să re­de­se­neze lu­mea, nu e un re­gim con­dus de un grup de smin­tiți. Nu e un par­tid po­li­tic care fo­lo­sește vi­o­lența pen­tru a‑și im­pune agenda. Este o miș­care po­pu­lară care are adepți în multe col­țuri ale lu­mii. Am aflat deja că există eu­ro­peni care se duc acolo ca să se ală­ture lor, la fel cum există și ame­ri­cani sau asi­a­tici. A‑i îm­pușca nu e o so­lu­ție, în lo­cul lor vor veni al­ții, mai ra­di­cali, mai de­ter­mi­nați, mai vi­o­lenți. Ce îi îm­pinge pe oa­me­nii ăș­tia să se gru­peze și să lupte atât de bru­tal pen­tru con­vin­ge­rile lor?

Să fie doar fa­na­tis­mul re­li­gios? Sau există alt­ceva, pro­bleme mai grave și mai pro­funde în so­ci­e­ta­tea umană care îi îm­ping că­tre re­li­gie ca ul­timă so­lu­ție? La scară mai mică și într‑o cu to­tul altă cheie, de aceea avem această re­cru­des­cență or­to­doxă în Ro­mâ­nia? Pen­tru că nu mai cre­dem în pu­te­rea noas­tră co­lec­tivă de a ne croi des­ti­nele, pen­tru că ne con­fu­zează și ne obo­sesc mul­ti­tu­di­nea de op­țiuni și po­si­bi­li­tăți pe care li­ber­ta­tea și de­mo­cra­ția le oferă, pen­tru că nu mai avem dis­po­zi­ția de a ne to­lera re­ci­proc di­ver­si­ta­tea și pre­fe­răm ca­lea dis­ci­pli­nată, apla­ti­zantă și clară a re­li­giei ca set de re­guli pen­tru a ne or­ga­niza societatea?

N‑am răs­pun­suri, doar în­tre­bări. Și o con­sta­tare: sub pri­vi­rile noas­tre vor­bele lui An­dre Ma­lraux ca­pătă o altă sem­ni­fi­ca­ție: se­co­lul XXI va fi mis­tic sau nu va fi deloc…

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...