Teama de singurătate

Am citit un arti­col foarte bun despre mult dis­cu­tata expri­mare pub­lică a Mihaelei Răd­ulescu pe tema homo­sex­u­al­ității. Deși eu cred că duduia a scris tâm­pe­nia aia de text doar ca să atragă atenția asupra ei și să-și cumpere sim­pa­tia ultra-ortodocșilor români — care nu‑s deloc puțini — merita totuși niște corecții pub­lice și ele n‑au întârziat să apară. Arti­colul de care vă spun e scris de un psi­holog și sub­lini­ază o chestie foarte sim­plă: dacă ne-am lua după Bib­lie și învăță­turile ei, cum ne îndeamnă Răd­uleasca atunci când clasează homo­sex­u­alii drept anor­mali și imorali, ea ar fi tre­buit de mult lap­i­dată în piața mare pen­tru viața sa amoroasă cel puțin promis­cuă. Așa că, madam Mihaela, ușor cu pianul pe scări că furnirul e de nuc!

Kar­ioka — a cărei revenire o salut (pri­etenii știu despre ce vorbesc) — a remar­cat și ea un aspect prea ușor tre­cut cu ved­erea: că de fiecare dată când vor­bim de homo­sex­u­ali tin­dem să‑i privim doar prin prisma sex­u­al­ității lor, ca și cum n‑ar face altceva decât să se pipăie și să se pupe în pub­lic. Ca și cum n‑ar fi oameni ca toți ceilalți, care merg la piață, la ser­vi­ciu, citesc,  mănâncă, râd și plâng și fac toate cele­lalte lucruri pe care noi le con­sid­erăm parte a nor­mal­ității noas­tre het­ero­sex­u­ale. Cum v‑ați simți dacă ați ști că atunci când lumea din jur vă privește nu s‑ar gândi decât la detali­ile picante ale vieții voas­tre sex­u­ale?

Cu vinovăție îmi amintesc de o situ­ație când am avut o con­ver­sație mai lungă cu o tipă despre care toc­mai aflasem că aveam ceva în comun: amân­durora ne plăceau femeile. Primele cinci minute nu m‑am prea putut con­cen­tra la ce-mi spunea — dis­cu­tam subiecte legate de muncă — pen­tru că încer­cam să sur­prind ceva în mim­ica și ges­tica ei care să‑i trădeze ori­entarea sex­u­ală. Avea niște ges­turi ușor mas­cu­line, își sufleca mânecile unei bluze care se voia vaporoasă cam cum fac băr­bații cu cămășile când se apucă de meș­terit ceva, strângea mâna nițel cam ferm pen­tru o tipă — ori poate toate astea mi s‑au părut mie pen­tru că vroiam cu tot dinadin­sul să văd difer­ența. Dar din­colo de ridi­colele mele obser­vații soci­o­log­ice — care sper din tot sufle­tul că au tre­cut neob­ser­vate — nu era decât curi­oz­i­tate, nicide­cum sen­ti­men­tul că am în față o anor­mal­i­tate.

Există o convin­gere destul de răspân­dită că homo­sex­u­al­i­tatea e un fel de boală psi­hică, un soi de devi­ație de la nor­mal­i­tate care poate fi indusă cuiva, even­tual de un alt homo­sex­ual care vrea să facă prozeliți. Și că de aceea e nevoie să fim vehe­menți în priv­ința asta, ca fla­gelul aces­tei boli să nu se răspân­dească. Când dau de tal­ibani din ăștia care sunt con­vinși de teo­ria asta stu­pidă îmi place să‑i scot din sărite întrebându‑i dacă le e frică să nu se molipsească și ei, dacă nu cumva deja simt o curi­oz­i­tate stranie față de per­soane de ace­lași sex și ar vrea să exper­i­menteze nițel. De fiecare dată reacția e vehe­mentă, o explozie de ner­voz­i­tate care — anal­izată de un psi­holog — ar putea prob­a­bil rel­eva lucruri nebă­nu­ite despre sex­u­al­i­tatea per­soanei respec­tive.

Mulți spun pre­cum madam Răd­ulescu că homo­sex­u­alii se man­i­festă cam viz­ibil în pub­lic, că atrag atenția prin com­por­ta­ment și ast­fel jig­nesc het­ero­sex­u­alii. Am văzut și eu băr­bați pe care îi pre­supun din cat­e­go­ria asta făcând ges­turi exce­siv fem­i­nine, vorbind mai pițigăiat, aranjându-și cochet părul și culegându-și scame inviz­ibile de pe pan­talonii mulați. Nu sunt sigur că toți erau homo­sex­u­ali, dar păreau. Și m‑am gân­dit de multe ori că, dacă sunt, nici nu au altă șansă de a‑și sem­nala prezența, de a‑și căuta partenerul. Nouă, het­ero­sex­u­alilor, ne e foarte sim­plu. Dacă ne place o altă per­soană de sex opus nu e foarte com­pli­cat să‑i comu­nicăm asta făcându‑i avansuri mai dis­crete sau mai obraznice, după cum ne e edu­cația și îndrăzneala. Het­ero­sex­u­al­i­tatea este sub­înțe­leasă și, în majori­tatea cazurilor, con­fir­mată. Poate de aceea mulți o con­fundă cu nor­mal­i­tatea.

Unui homo­sex­ual nu‑i e la fel de ușor să-și caute un partener. Așa că sin­gura armă pe care o are este să se expună pub­lic, între anu­mite lim­ite dic­tate de pro­pria pudoare, să se dezvăluie celor­lalți pen­tru a atrage atenția, ști­ind că majori­tatea îl va privi ciu­dat, dar — poate — cu puțin noroc există și câțiva care vor fi intere­sați de el/ea. Pen­tru această slabă sper­anță, pen­tru acest palid noroc tre­buie să îndure ade­sea privir­ile acuza­toare și ges­turile jig­ni­toare ale unei majorități intol­er­ante.

Și poate că privind lucrurile din per­spec­tiva asta vom găsi cu toții put­erea de a ne înțelege rec­i­proc, din­colo de ceea ce ne deose­bește sex­ual și moral. Toți vrem să ne găsim perechea, toți tân­jim după dragostea altcuiva. Și pe toți ne cutreieră, măcar din când în când, teama de sin­gură­tate.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu