Am ci­tit un ar­ti­col foarte bun des­pre mult dis­cu­tata ex­pri­mare pu­blică a Mi­ha­e­lei Ră­du­lescu pe tema ho­mo­se­xu­a­li­tă­ții. Deși eu cred că du­duia a scris tâm­pe­nia aia de text doar ca să atragă aten­ția asu­pra ei și să-și cum­pere sim­pa­tia ul­tra-or­to­do­c­și­lor ro­mâni — care nu‑s de­loc pu­țini — me­rita to­tuși niște co­rec­ții pu­blice și ele n‑au în­târ­ziat să apară. Ar­ti­co­lul de care vă spun e scris de un psi­ho­log și sub­li­ni­ază o ches­tie foarte sim­plă: dacă ne-am lua după Bi­blie și în­vă­ță­tu­rile ei, cum ne în­deamnă Ră­du­leasca atunci când cla­sează ho­mo­se­xu­a­lii drept anor­mali și imo­rali, ea ar fi tre­buit de mult la­pi­dată în piața mare pen­tru viața sa amo­roasă cel pu­țin pro­mis­cuă. Așa că, ma­dam Mi­ha­ela, ușor cu pia­nul pe scări că fur­ni­rul e de nuc!

Ka­ri­oka — a că­rei re­ve­nire o sa­lut (pri­e­te­nii știu des­pre ce vor­besc) — a re­mar­cat și ea un as­pect prea ușor tre­cut cu ve­de­rea: că de fi­e­care dată când vor­bim de ho­mo­se­xu­ali tin­dem să‑i pri­vim doar prin prisma se­xu­a­li­tă­ții lor, ca și cum n‑ar face alt­ceva de­cât să se pi­păie și să se pupe în pu­blic. Ca și cum n‑ar fi oa­meni ca toți cei­lalți, care merg la piață, la ser­vi­ciu, ci­tesc,  mă­nâncă, râd și plâng și fac toate ce­le­lalte lu­cruri pe care noi le con­si­de­răm parte a nor­ma­li­tă­ții noas­tre he­te­ro­se­xu­ale. Cum v‑ați simți dacă ați ști că atunci când lu­mea din jur vă pri­vește nu s‑ar gândi de­cât la de­ta­li­ile pi­cante ale vie­ții voas­tre se­xu­ale?

Cu vi­no­vă­ție îmi amin­tesc de o si­tu­a­ție când am avut o con­ver­sa­ție mai lungă cu o tipă des­pre care toc­mai afla­sem că aveam ceva în co­mun: amân­du­rora ne plă­ceau fe­me­ile. Pri­mele cinci mi­nute nu m‑am prea pu­tut con­cen­tra la ce-mi spu­nea — dis­cu­tam su­biecte le­gate de muncă — pen­tru că în­cer­cam să sur­prind ceva în mi­mica și ges­tica ei care să‑i tră­deze orien­ta­rea se­xu­ală. Avea niște ges­turi ușor mas­culine, își su­fleca mâ­ne­cile unei bluze care se voia va­po­roasă cam cum fac băr­ba­ții cu că­mă­șile când se apucă de meș­te­rit ceva, strân­gea mâna nițel cam ferm pen­tru o tipă — ori poate toate as­tea mi s‑au pă­rut mie pen­tru că vro­iam cu tot din­a­din­sul să văd di­fe­rența. Dar din­colo de ri­di­co­lele mele ob­ser­va­ții so­cio­lo­gice — care sper din tot su­fle­tul că au tre­cut ne­ob­ser­vate — nu era de­cât cu­ri­o­zi­tate, nici­de­cum sen­ti­men­tul că am în față o anor­ma­li­tate.

Există o con­vin­gere des­tul de răs­pân­dită că ho­mo­se­xu­a­li­ta­tea e un fel de boală psi­hică, un soi de de­vi­a­ție de la nor­ma­li­tate care poate fi in­dusă cuiva, even­tual de un alt ho­mo­se­xual care vrea să facă pro­ze­liți. Și că de aceea e ne­voie să fim ve­he­menți în pri­vința asta, ca fla­ge­lul aces­tei boli să nu se răs­pân­dească. Când dau de ta­li­bani din ăș­tia care sunt con­vinși de te­o­ria asta stu­pidă îmi place să‑i scot din să­rite întrebându‑i dacă le e frică să nu se mo­lip­sească și ei, dacă nu cumva deja simt o cu­ri­o­zi­tate stra­nie față de per­soane de ace­lași sex și ar vrea să ex­pe­ri­men­teze nițel. De fi­e­care dată re­ac­ția e ve­he­mentă, o ex­plo­zie de ner­vo­zi­tate care — ana­li­zată de un psi­ho­log — ar pu­tea pro­ba­bil re­leva lu­cruri ne­bă­nu­ite des­pre se­xu­a­li­ta­tea per­soa­nei res­pec­tive.

Mulți spun pre­cum ma­dam Ră­du­lescu că ho­mo­se­xu­a­lii se ma­ni­festă cam vi­zi­bil în pu­blic, că atrag aten­ția prin com­por­ta­ment și ast­fel jig­nesc he­te­ro­se­xu­a­lii. Am vă­zut și eu băr­bați pe care îi pre­su­pun din ca­te­go­ria asta fă­când ges­turi ex­ce­siv fe­mi­nine, vor­bind mai piți­gă­iat, aran­jându-și co­chet pă­rul și cu­le­gându-și scame in­vi­zi­bile de pe pan­ta­lo­nii mu­lați. Nu sunt si­gur că toți erau ho­mo­se­xu­ali, dar pă­reau. Și m‑am gân­dit de multe ori că, dacă sunt, nici nu au altă șansă de a‑și sem­nala pre­zența, de a‑și că­uta par­te­ne­rul. Nouă, he­te­ro­se­xu­a­li­lor, ne e foarte sim­plu. Dacă ne place o altă per­soană de sex opus nu e foarte com­pli­cat să‑i co­mu­ni­căm asta făcându‑i avan­suri mai dis­crete sau mai obraz­nice, după cum ne e edu­ca­ția și în­drăz­ne­ala. He­te­ro­se­xu­a­li­ta­tea este su­bîn­țe­leasă și, în ma­jo­ri­ta­tea ca­zu­ri­lor, con­fir­mată. Poate de aceea mulți o con­fundă cu nor­ma­li­ta­tea.

Unui ho­mo­se­xual nu‑i e la fel de ușor să-și ca­ute un par­te­ner. Așa că sin­gura armă pe care o are este să se ex­pună pu­blic, în­tre anu­mite li­mite dic­tate de pro­pria pu­doare, să se dez­vă­luie ce­lor­lalți pen­tru a atrage aten­ția, ști­ind că ma­jo­ri­ta­tea îl va privi ciu­dat, dar — poate — cu pu­țin no­roc există și câ­țiva care vor fi in­te­re­sați de el/ea. Pen­tru această slabă spe­ranță, pen­tru acest pa­lid no­roc tre­buie să în­dure ade­sea pri­vi­rile acu­za­toare și ges­tu­rile jig­ni­toare ale unei ma­jo­ri­tăți in­to­le­rante.

Și poate că pri­vind lu­cru­rile din per­spec­tiva asta vom găsi cu to­ții pu­te­rea de a ne în­țe­lege re­ci­proc, din­colo de ceea ce ne de­o­se­bește se­xual și mo­ral. Toți vrem să ne gă­sim pe­re­chea, toți tân­jim după dra­gos­tea alt­cuiva. Și pe toți ne cu­tre­ieră, mă­car din când în când, teama de sin­gu­ră­tate.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.