Hemoroizii vă doresc un anus fericit

Mai demult, să tot fie anul ori poate chiar mai mult, într‐o dimineață obiș­nu­ită, mi‐au căzut privir­ile pe un panou pub­lic­i­tar stradal. Era unul din­tre ace­lea imense, puse pe mar­ginea dru­mu­lui, care acop­eră din­colo de par­brizul mașinii ori­zon­tul celor care așteaptă în cozi lungi să intre în oraș. Și, din tot mesajul pus pe reclama aceea, un sin­gur cuvânt ieșea în evi­dență, ca și cum ar fi fost un țipăt: can­cer. Am fost nițel șocat și m‐am gân­dit dacă lumea a luat‐o razna și facem reclamă acum bolilor. De fapt poanta era alta, pe panou scria we can­cer, iar ultimele trei litere erau parțial șterse de o radieră uri­așă, lăsând să se înțe­leagă că clin­ica căreia i se făcea pub­lic­i­tate vroia să ne trans­mită: we can, putem face can­cerul să dis­pară. Nu știu dacă s‐au gân­dit la asta, dar o altă inter­pretare ar fi fost: putem să‐l facem să dis­pară doar pe jumă­tate.

Mi‐am amintit atunci că văzusem și niște reclame teri­bil de scâr­boase la tele­vi­zor, nu la medica­mente, ci la pasta de dinți. Un scuipat plin de sânge în chi­u­vetă tre­buia să ne deter­mine să cumpărăm o anume pastă de dinți care com­bate, cică, sângerările gin­gi­vale. Atunci când am văzut‐o prima oară am avut o sen­za­ție de greață și am întors capul — de fiecare dată când s‐a nimerit să mai fie difuzată sub ochii mei am privit în altă parte. Există o lim­ită a scâr­boșe­niei pe care o pot tol­era.

Un spot pub­lic­i­tar care e difuzat recent la radio imag­inează o con­ver­sație între un el și o ea, colegi de ser­vi­ciu, îndreptându‐se către muncă. O situ­ație extrem de uzuală în comu­nitățile urbane mari. El are un ter­men lim­ită și se grăbește, tele­fonul îi sună și un alt coleg îl pre­sează spunându‐i să se grăbească, în timp ce el comentează ner­vos com­por­ta­men­tul celor­lalți par­tic­i­panți la trafic. Lumea se mișcă prea încet une­ori, știm asta. Colega din mașină e zen, îl îndeamnă să se calmeze și — între­bată cum de e așa sen­ină — îi dezvăluie secre­tul chimic al inteligenței sale emoționale sale: Emo­calm. Dă‐mi două, zice șoferul cel ner­vos.

Într‐o altă secvență pub­lic­i­tară o tipă se min­unează de pri­etena ei că mănâncă cio­co­lată. Și cum con­sti­pația ce faci? o între­abă. Doamna cu prob­leme de tranzit intesti­nal îi răspunde cu dega­jare că nu mai are această prob­lemă de când ia Colon‐nu‐știu‐cum. Ascultă­torii sunt ast­fel invi­tați să‐și imag­ineze bolul intesti­nal alunecând fericit prin mațele diafanei doamne, către o feric­ită elib­er­are final­izată cu un pleosc! în apa clos­e­tu­lui. Așa ceva puteți avea și voi, dar numai cu pro­dusul nos­tru!

Altă scenă, în alt spot radio. Un el și o ea lucrează sub pre­siune la niște rapoarte. Tim­pul e prea scurt pen­tru ceea ce li s‐a cerut. El îi amintește că până la prânz tre­buie să ter­mine și prezentarea pen­tru șefi, iar ea oftează a dis­per­are. În peisajul sonor apare o jună chițăită, genul cor­po­rate worka­holic, care îi între­abă dacă sunt bine că par cam stre­sați. Și că de ce nu iau ei nu‐știu‐ce hapuri cu mag­neziu, că pe ea o ajută foarte mult cu stre­sul. Con­cluzia e evi­dentă: nu termenele aber­ante ale sarcinilor date de man­ageri incom­pe­tenți sunt prob­lema, n‐avem noi sufi­cient mag­neziu în sânge!

Deunăzi am auzit la radio despre Zenela Med, un unguent pen­tru afecți­uni ale organelor gen­i­tale fem­i­nine. Nu era desigur sufi­cientă menționarea indi­cați­ilor gener­ice, ci reclama ținea morțiș să ne descrie patolo­gia până la capăt: mâncărimi, usturimi și miros neplă­cut. Sunt o per­soană cu o inteligență vizuală, cum sunt destul de multe altele, deci nu mi‐am putut împied­ica imag­i­nația să nu reprez­inte o situ­ație pre­cum cea descrisă de reclamă. Puaaahhh!

Se pare că sim­pla menționare a medica­men­tu­lui nu mai ajunge, nu mai generează îndea­junse vânzări. Poate că nu‐i e clar con­suma­toru­lui când să cumpere hapurile și atunci hai să‐i descriem amă­nunțit toate buboaiele, puroaiele, furun­culii și eczemele pe care le‐ar putea trata cu pra­fu­rile chim­ice din far­ma­cie. Hai să‐i detal­iem toate amă­nun­tele dereglajelor biolo­giei sale, toate umo­rile și mucusurile care‐l tra­versează pe dinăun­tru ca să creadă că numai cu nis­cai ier­buri le poate ține în frâu. Hai să‐i hrănim angoasele și depre­si­ile cre­ate de agre­siv­i­tatea urbană și de munca stre­santă ca să‐l putem îndopa cu nis­cai pastile. Și hai să‐i vor­bim despre bolile sale, să le punem pe toți pereții ca să trăi­ască tot tim­pul cu sen­ti­men­tul prob­a­bil­ității lor. Poate chiar să‐i înșirăm vreo câteva simp­tome ale fiecărei afecți­uni potențial fatale, să‐i sug­erăm că poate le are dar nu știe de ele, ca să‐l aducem în pragul ipo­hon­driei și să înghită pastile de frica morții care‐l pân­dește la fiecare colț.

Ce urmează? Păi prob­a­bil să primim o felic­itare în prea­jma Rev­e­lionu­lui pe care vreo com­panie far­ma­ceu­tică să ne scrie ceva de genul: hemoroizii dvs. vă mulțumesc pen­tru trata­ment și vă ure­ază un anus nou mai fericit! Cumpărați Dez­in­flan­cur!


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Anonymous

    Eu incer­cam sa glumesc in timp ce o luasem foarte in serios. Pacat ca ai omorat ideea. Stiu totul despre sezon­al­i­tate si alte aseme­nea cal­cule sti­in­tifico fan­tas­tice. Prob­lema e ca alunecam ire­me­di­a­bil spre idiote­nie…

  2. Anonymous

    E clar ca urasti cel putin atat de mult ca mine reclamele la medica­mente in gen­eral, iar pe astea com­plet cre­tine in mod spe­cial. Merg foarte mult cu masina si nu pot evita reclamele la radio. N‐apuc sa schimb sufi­cient de repede pos­tul in pauza pub­lic­i­tara, iar une­ori o fac inutil, pen­tru ca pe mai multe pos­turi, in ace­lasi moment, sunt reclame. Reclame la medica­mente. Sunt revoltat. Ar tre­bui sa facem ceva. Sa deter­mi­nam com­pani­ile astea nenorocite sa inceteze cu tâm­peni­ile astea. Ar tre­bui sa‐si masoare efectele obt­inute prin aceste reclame tampite. Fac pariu ca numeroase reclame la medica­mente au efect taman pe dos. Sau, cel putin sper asta. Uite, de exem­plu, era o vreme, ce a durat mai multe luni cred, sau macar sap­ta­mani, când „dez­in­flan­gatul” te asasina in toate pauzele pub­lic­itare, pe toate pos­turile. Brusc, reclama asta a dis­parut. Sper din tot sufle­tul ca si‐au chel­tuit toti banii pe pub­lic­i­tatea asta imbe­cila, ca n‐au van­dut nimic si ca au dat fal­i­ment. Asa sa ne ajute Dum­nezeu!

    • Sorin Sfirlogea

      Să‐ți lămuresc mis­terul apariției și dis­par­iției reclamelor. Vân­zarea de medica­mente e o chestie de sezon­al­i­tate. Vine iarna, dă‐i cu dez­in­flangât că o să tușească românul. Dă‐i cu gripo­maxul și cu ibupro­fenurile, că o să răcească. Vine primă­vara, dă‐i cu antia­lergele. Acuma vine Paștele și lumea mănâncă mult. Ghici la ce se face reclamă? 🙂


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu