Domnul Isărescu e un om deștept, fără doar și poate. Am un sentiment de respect pentru el, cauzat mai ales de faptul că longevitatea sa în funcția de guvernator al Băncii Naționale este explicată mai întâi de competențele sale și abia apoi de relațiile sale în lumea băncilor. Nu mă îndoiesc că sunt oameni importanți din finanțele mondiale care ar ridica receptorul și ar suna premierul României sau chiar pe președinte dacă în Banca Națională s‑ar încerca impunerea unor măsuri care n‑au primit binecuvântarea guvernatorului. Căci instituția asta e una din puținele din România care a reușit să-și impună majoritatea punctelor de vedere în fața clasei politice, rezistând cu compromisurile de rigoare tuturor valurilor de incompetență pe care onor parlamentul și guvernul le-au generat de‑a lungul timpului.
Dincolo de toate astea, pentru care toți avem a‑i mulțumi, Mugur Isărescu este totuși un bancher. Din punctul lui de vedere sistemul monetar actual este cel mai bun pe care omenirea l‑a putut inventa, demn de aprecierea și încrederea generală. Profesional e obligat să‑l înțeleagă și să‑l sprijine, moral e obligat să‑l promoveze. Până într-acolo încât devine parte a lui, o rotiță cu un rol bine stabilit în mecanismul complicat prin care banii sunt creați, distribuiți și colectați apoi în folosul unui grup restrâns de oameni. E inutil deci să încerci să‑l atragi în discuții despre corectitudinea sistemului bancar într-un sens mai larg. Conform fișei postului, Isărescu va contracara orice argument ce atacă băncile, va muta discuția în altă zonă, va invalida prezumțiile de la care se construiește retorica anti-sistem, va ascunde informațiile care nu trebuie dezvăluite public.
Între toate aceste taine, unele nici nu‑s chiar mari secrete. Doar noi ne imaginăm cu încăpățânare altceva, ne agățăm inexplicabil de argumente inexistente. De pildă banii sunt priviți de cei mai mulți dintre oameni ca niște mormane de bancnote care stau în seifurile băncilor. Cel mai bun exemplu e sistemul de pensii — când pensiile sunt prea mici oamenii strigă că ei au depus bani timp de patruzeci de ani și acum li se pare firesc să fie plătiți pe măsură. Imaginea lor concretă este aceea a unui seif mai mititel cu numele fiecăruia dintre ei, în care statul a pus în fiecare lună banii pe care i‑au plătit drept contribuție la pensie. Asemenea, când cineva ia împrumut de la bancă își închipuie că un bancher se duce în subsolul cu seifuri bine păzite și mai numără o dată banii depuși de tanti Aglaie și de unchiu’ Vasile ca să vadă cu cât îl poate împrumuta. Nu există limite pentru cât de naivi pot fi oamenii când vine vorba de bani.
Dar adevărul e că băncile creează banii din nimic. Vrei 100.000 de euro? Nici o problemă, deschidem într-un calculator un cont pe numele tău și scriem în el suma asta. De acum vei putea plăti orice îți poftește inima ca și cum ai avea în portofel suma asta. Pare frumos, aproape prea frumos ca să fie adevărat, dar chiar așa se întâmplă. Doar că apar câteva semne de întrebare pe care cei mai mulți dintre noi nu ni le punem.
Primul ar fi dacă nu cumva băncile, prin condițiile de creditare pe care le definesc, nu cumva au un rol mai important și mai puternic în gestionarea unei economii naționale decât chiar guvernul țării respective. Un exemplu: există teoretic posibilitatea ca creditele pentru producție să aibă niște condiții imposibil de îndeplinit sau de acceptat, iar cele pentru consum să fie foarte convenabile? Desigur, există această posibilitate — băncile sunt libere să acorde credite cui doresc ele. Am putea spune că astfel băncile încurajează consumul mărfurilor importate și descurajează producția proprie? Am putea, dar domnul Isărescu ne-ar argumenta imediat că piața creditelor este reglată de jocul cererii și ofertei, că la nivel macro procesele de finanțare se echilibrează reciproc, că… bla, bla, bla. Banii, precum sângele într-un organism viu, se duc unde îi pompează inima sistemului monetar, banca.
A doua întrebare ar fi despre cum se finanțează creșterea economică a unei țări. Nu cumva prin crearea unor datorii la bănci? Și că atunci orice creștere economică înseamnă o datorie mai mare în sistemul bancar? Există cineva care se îngrijorează dacă volumul creditelor acordate depășește creșterea reală a economiei unei țări? Veghează cineva la aceste corelații foarte logice altminteri? Răspunsul e da, dar nu în România, ci în țări precum Coreea de Sud, Japonia.
Ar mai fi întrebări de acest tip. Răspunsurile lor sunt cunoscute domnului Isărescu, dar nu le va face niciodată publice. Pentru că domnia sa are o dublă măsură — una cu care ne măsoară nouă datoriile la bănci și alta cu care se tocmește cu marile grupuri financiare asupra părții lor din cașcavalul economiei românești. Și dacă vă închipuiți că bat câmpii, urmăriți documentarul de mai jos. E lung, dar vă asigur că merită dacă vreți să înțelegeți cum funcționează locul acela magic de unde pare că izvorăște fericirea. Sau puteți ignora subiectul pentru că sunteți prea ocupați să învârtiți propria rotiță pentru hamsteri.
18:04
Cu orice risc, voi spune ca domnul Isarescu nu este „vreun inteligent”, asa cum spui tu, poate doar ca sa poti construi articolul, ci un evreu ales, poate si mason si atat. Isarescu nu este bancher. Este un inalt functionar in sistemul bancar. Este foarte adevarat ca banii (bancile) ne hotarasc prezentul si viitorul. Nu doresc sa dezvolt. Fa‑o tu, daca esti sigur ca stii despre ce vorbesti.
14:04
http://www.washingtonpost.com/blogs/wonkblog/wp/2015/04/02/iceland-has-a-radical-plan-to-redefine-money/