Ți-am spus ca să știi

Vi se va fi în­tâm­plat și vouă să pri­miți vești proaste din par­tea cuiva într-un mod te­le­gra­fic, pur in­for­ma­tiv, în­che­iat cu ex­pre­sia “ți-am spus ca să știi”. Și după aia ați știut. Că ceva na­sol s‑a în­tâm­plat sau ur­mează in­e­vi­ta­bil să se în­tâm­ple, dar mai ales că me­sa­ge­rul — cel care e la ori­gi­nea si­tu­a­ției ne­plă­cute — este com­plet dis­cul­pat. Nu mai are nici o vină pen­tru că v‑a spus. Ca să știți.

Se în­tâm­plă ade­sea în com­pa­nii, la ser­vi­ciu. De pildă ci­neva ur­mează să-ți pre­dea ceva la care tre­buia să lu­creze, iar tu tre­buie să‑l in­cor­po­rezi într-un re­zul­tat pe care să‑l pre­dai al­tora. Re­zul­ta­tul fi­nal de­pinde de acel ceva și, cu pu­țin timp îna­inte de ter­me­nul de pre­dare, cel care lu­crează la el vine și spune “n‑o să fie gata la timp ches­tia aia”. Îl în­trebi atunci “și ce fa­cem în si­tu­a­ția asta?”, iar răs­pun­sul e “nu știu, da’ ți-am zis ca să știi”. Sau, alt exem­plu, or­ga­ni­zezi un me­e­ting cu mai mulți par­ti­ci­panți și, chiar îna­inte de a în­cepe, unul din­tre oa­me­nii cheie, a că­rui pre­zență e obli­ga­to­rie pen­tru ca în­tâl­ni­rea să aibă un re­zul­tat con­cret, te anunță că nu poate să vină dintr-un mo­tiv apă­rut din se­nin, dar ex­trem de so­lid (m‑a che­mat șefu’) și “ți‑a zis ca să știi”.

A ști de­vine ast­fel o formă de pre­dare for­țată în pro­pri­e­ta­tea ta per­so­nală a fap­te­lor care s‑au de­ru­lat sau încă se de­ru­lează, pe care nu le poți con­trola, nici îm­pie­dica, dar ur­mează să pro­ducă in­e­vi­ta­bile și ne­do­rite efecte. De­vii ast­fel res­pon­sa­bil de cur­sul ac­țiu­ni­lor ul­te­ri­oare mo­men­tu­lui în care ai fost in­for­mat, pen­tru că știi și de aici îna­inte e de da­to­ria ta să ac­țio­nezi cumva. Cel pu­țin par­țial, pro­blema e a ta, car­to­ful fi­er­binte e în mâi­nile tale.

A ști de­vine com­pli­ci­ta­tea ta la ceea ce ur­mează să se în­tâm­ple. Nu poți să îm­pie­dici in­e­vi­ta­bi­lul, dar ai fost mar­tor la de­ru­la­rea sa. Ai știut că se va în­tâm­pla ceva na­sol. Nu poți să-ți mai cla­mezi ul­te­rior ne­vi­no­vă­ția, nu poți să pre­tinzi că ha­bar n‑aveai. Că nu pu­teai să ac­țio­nezi pen­tru a co­recta pro­blema este se­cun­dar, im­por­tant e că de­vii ast­fel in­clus în­tre vi­no­vați. Ți se cere cle­mența ne­con­di­țio­nată față de con­se­cin­țele ne­do­rite. Iar dacă al­ții vor cere so­co­teală, tre­buie să de­vii avo­ca­tul vi­no­va­ți­lor pen­tru că ești unul din­tre ei.

A con­tra­rio, nești­ința este deci echi­va­len­tul ne­vi­no­vă­ției. Dacă nu știi, nu poți fi tras la răs­pun­dere. Este ceea ce se în­tâm­plă când spu­nem cuiva care a în­cur­cat borca­nele “nici nu vreau să știu ce ai fă­cut acolo”. Pen­tru că nești­ind, sun­tem dis­cul­pați. E o re­cu­noaș­tere a fap­tu­lui că a ști, a cu­noaște în­seamnă o res­pon­sa­bi­li­tate și, po­ten­țial, o vină. Lu­mina poartă vina.

Nu te poți apăra de acest trans­fer de res­pon­sa­bi­li­tate și vi­no­vă­ție. Nu poți să pre­vii ca ceea ce ți se va spune să nu fie, de fapt, un trans­fer de cul­pa­bi­li­tate. Iar după ce ți se spune nu poți să dez-știi. Știi și gata. E exact ca în fil­mele ame­ri­cane când o ci­ta­ție tre­buie pre­dată fără a fi re­fu­zată de des­ti­na­tar: un ne­cu­nos­cut îți în­mâ­nează zâm­bind un plic spu­nându-ți că e pen­tru tine, iar în clipa când l‑ai luat zâm­be­tul de­vine sar­cas­tic și îl auzi con­ti­nu­ând “you have been ser­ved“¹.

Note:

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...