Vi se va fi întâmplat și vouă să primiți vești proaste din partea cuiva într-un mod telegrafic, pur informativ, încheiat cu expresia “ți-am spus ca să știi”. Și după aia ați știut. Că ceva nasol s‑a întâmplat sau urmează inevitabil să se întâmple, dar mai ales că mesagerul — cel care e la originea situației neplăcute — este complet disculpat. Nu mai are nici o vină pentru că v‑a spus. Ca să știți.
Se întâmplă adesea în companii, la serviciu. De pildă cineva urmează să-ți predea ceva la care trebuia să lucreze, iar tu trebuie să‑l incorporezi într-un rezultat pe care să‑l predai altora. Rezultatul final depinde de acel ceva și, cu puțin timp înainte de termenul de predare, cel care lucrează la el vine și spune “n‑o să fie gata la timp chestia aia”. Îl întrebi atunci “și ce facem în situația asta?”, iar răspunsul e “nu știu, da’ ți-am zis ca să știi”. Sau, alt exemplu, organizezi un meeting cu mai mulți participanți și, chiar înainte de a începe, unul dintre oamenii cheie, a cărui prezență e obligatorie pentru ca întâlnirea să aibă un rezultat concret, te anunță că nu poate să vină dintr-un motiv apărut din senin, dar extrem de solid (m‑a chemat șefu’) și “ți‑a zis ca să știi”.
A ști devine astfel o formă de predare forțată în proprietatea ta personală a faptelor care s‑au derulat sau încă se derulează, pe care nu le poți controla, nici împiedica, dar urmează să producă inevitabile și nedorite efecte. Devii astfel responsabil de cursul acțiunilor ulterioare momentului în care ai fost informat, pentru că știi și de aici înainte e de datoria ta să acționezi cumva. Cel puțin parțial, problema e a ta, cartoful fierbinte e în mâinile tale.
A ști devine complicitatea ta la ceea ce urmează să se întâmple. Nu poți să împiedici inevitabilul, dar ai fost martor la derularea sa. Ai știut că se va întâmpla ceva nasol. Nu poți să-ți mai clamezi ulterior nevinovăția, nu poți să pretinzi că habar n‑aveai. Că nu puteai să acționezi pentru a corecta problema este secundar, important e că devii astfel inclus între vinovați. Ți se cere clemența necondiționată față de consecințele nedorite. Iar dacă alții vor cere socoteală, trebuie să devii avocatul vinovaților pentru că ești unul dintre ei.
A contrario, neștiința este deci echivalentul nevinovăției. Dacă nu știi, nu poți fi tras la răspundere. Este ceea ce se întâmplă când spunem cuiva care a încurcat borcanele “nici nu vreau să știu ce ai făcut acolo”. Pentru că neștiind, suntem disculpați. E o recunoaștere a faptului că a ști, a cunoaște înseamnă o responsabilitate și, potențial, o vină. Lumina poartă vina.
Nu te poți apăra de acest transfer de responsabilitate și vinovăție. Nu poți să previi ca ceea ce ți se va spune să nu fie, de fapt, un transfer de culpabilitate. Iar după ce ți se spune nu poți să dez-știi. Știi și gata. E exact ca în filmele americane când o citație trebuie predată fără a fi refuzată de destinatar: un necunoscut îți înmânează zâmbind un plic spunându-ți că e pentru tine, iar în clipa când l‑ai luat zâmbetul devine sarcastic și îl auzi continuând “you have been served” ((Ai fost servit. Expresie utilizată când ți se înmânează oficial o citație sau un mandat, fără a mai fi nevoie de confirmarea scrisă a destinatarului.)).
19:04
Am citit mai demult o scurta povestire intr‑o carte de psihologie: X a imprumutat 100lei de la Y pentru 1 luna. … nu a reusit sa faca rost de suma datorata la timp iar in noaptea dinaintea termenului se foia alaturi de nevasta neputand sa doarma. Afla nevasta ce il framanta, se imbraca si pleaca. Dupa un timp se intoarce si‑i zice: Acum poti sa dormi. I‑am spus ca nu ai banii si acum nu mai doarme el!.…..
si bineinteles am trecut prin faze de genul analizat de tine.