Plăcerea de a ucide

Este de la sine înțe­les în breasla pădurar­ilor că un inginer sil­vic tre­buie să fie și mare ama­tor de vână­toare. Ba mai mult, se cuvine oare­cum să fii și un iscusit trăgă­tor, să nimerești musca în zbor de la un kilo­metru și să ai măcar vreo duz­ină de povești vână­torești în tolbă, care mai de care mai pal­pi­tantă și mai incred­i­bilă. Alt­minteri se cheamă că nu prea ai în sânge chemarea ances­trală a pădurii și ești privit nițel cam chiorâș de către ceilalți sil­vicul­tori.

O fi și ăsta un motiv, cu sig­u­ranță nu cel mai impor­tant, pen­tru care am aban­do­nat lumea sil­vi­cul­turii acum mulți ani. Nicio­dată n‑am simțit vreo atracție spe­cială față de îndelet­ni­cirea vână­torii și de cele mai multe ori am mimat un soi de entuzi­asm în priv­ința subiec­tu­lui, mai degrabă din cauza pre­siu­nii sociale. Îmi amintesc că am și par­tic­i­pat de vreo două-trei ori la niște par­tide de iarnă, ocazii cu care am împuș­cat o vulpe și un iepure. Am făcut glu­mițele obiș­nu­ite în ast­fel de situ­ații, m‑am lăsat admi­rat pen­tru pre­cizia tir­u­lui — deși credeți-mă că a fost mai mult noroc decât pri­cepere — dar din­colo de toate astea nu mi‑a rămas decât sen­ti­men­tul de gol pe care l‑am încer­cat în față unui trup de ani­mal mort în care cu două clipe înainte zvâc­nea viața.

Mi-am imag­i­nat frica pe care a simțit‑o pe când eu îl fixam cu pușca, dur­erea lovi­turii alicelor și sen­za­ția aceea de sfârșit, de put­eri care îl părăseau până când a murit. Și n‑am mai putut scăpa de atunci de sen­ti­men­tul de cruz­ime inutilă a faptelor mele, căci nici carnea iepure­lui, nici blana vulpii nu-mi tre­buiau cu ade­vărat. Am omorât inutil două ființe care nu-mi greșis­eră nicio­dată, doar pen­tru o așa-zisă plăcere de a prac­tica un sport. M‑am jurat atunci că nu voi mai merge nicio­dată la vână­toare.

Moartea e parte a naturii. Ani­malele mor pen­tru că sunt bătrâne, pen­tru că se vânează unele pe altele. E un ciclu firesc al vieții — nu cad în extrema celor care ar vrea să salveze fiecare ani­mal al fiecărei specii, pen­tru că nu e posi­bil. Lupul are să vâneze căprioare, vul­pea o să încerce să omoare iepuri. Dar vână­toarea prac­ti­cată de oameni nu e o luptă egală pur­tată de fiecare parte cu forțele pro­prii. Aducem de partea noas­tră tehnolo­gie și cunoaștere pen­tru a învinge niște ani­male care ne sunt vic­time sig­ure, deși ade­sea nu ne cauzează vreun rău.

Sunt și situ­ații când ajungem să ne con­frun­tăm cu ele — de cele mai multe ori pen­tru că nu con­tenim să ne extin­dem ter­i­tori­ile și le îngh­e­suim în spații tot mai mici, insu­fi­ciente pen­tru a‑și putea duce viața săl­bat­ică. Coboară urșii în orașe la tomberoane, lupii mai vin pe la stâni, câte un dihor mai fură câte o găină prin vreo gospodărie — e firesc să încer­căm să‑i ținem la dis­tanță prin mijloace cât mai puțin letale, dar une­ori nu există altă cale decât glonțul. Însă de la nevoia de a ne apăra la plăcerea de a ucide e drum lung.

Une­ori, când se întâm­plă să țin în mâini un ani­mal mic, un cățel sau vreun pisoi, real­izez poate mai acut ca oricând cât de frag­ilă e viața. Mă uit la boțul ăla cu ochi și știu că nici nu e nevoie de cruz­ime, ci doar de nepăsare că să stingi pâlpâirea aceea mag­ică care‑l face să se miște și să trăi­ască. N‑avem put­erea de a crea viață alta decât pe cea a urmașilor noștri. Ce ne face să cre­dem că, fără a fi în legit­imă apărare sau în nevoia de a ne asigura supraviețuirea, avem drep­tul de a curma vieți pe care nu noi le-am dăruit?

Trăim o viață care e clădită pe sac­ri­fi­carea unor ani­male domes­tice, anume croite ca să ne fie hrană. N‑am să fac apolo­gia veg­e­tar­i­an­is­mu­lui aici, cu atât mai mult cu cât nici eu nu sunt un adept. Dar nu mă pot împied­ica să nu mă gân­desc une­ori la moartea pro­gra­mată a ființelor ce ne ajung apoi în far­furie. Putem con­tinua să trăim cu sen­ti­men­tul ăsta. Și știți de ce? Pen­tru că în frip­tură sau în șnițel nu mai recunoaștem vițelul, por­cul sau mielul care a murit pen­tru a ne hrăni.

Se vor­bește mult în ultima vreme despre cruz­imea inutilă a vână­torii. Legi sunt scrise în așa fel încât să putem con­tinua un stu­pid măcel, care nu servește nici unui scop. Aud că în vamă sunt descoper­iți bra­conieri cu mii de păsări împuș­cate, pe care prob­a­bil le com­er­cial­izează pe bani mulți în alte țări unde vână­toarea nu e per­misă, ori nu mai au ce împușca. E chiar atât de greu să fie opriți acești indi­vizi?

Vână­toarea ar tre­bui să se oprească. A ucide din plăcere nu e un sen­ti­ment uman firesc. Iar dacă băr­băție e ceea ce ade­pții vână­torii cred că dovedesc împușcând ani­male sal­bat­ice, îi invit să ia un cuțit în mână și să demon­streze că au put­erea și cura­jul să se bată de la egal la egal cu ani­malul. Cu o dita­mai pușca în mână orice pișă­cios îndrăznește să se pretindă erou.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. dan pavaloiu

    Un foarte mare ade­var, cu mici excep­tii in ceea ce ma priveste. Sun­teti de departe cel mai apropiat de par­erea mea. Am crezut ca sunt sin­gu­rul…

  2. Timi Secoban

    Pai daca tot vreti egal­i­tate de forte cu ani­malele, mil­i­tati pen­tru legalizarea vana­torii cu arcul si cu pasari de prada !

  3. Mihaela

    Fara cutit, doar asa e de la egal la egal. Doar ursul nu vine cu cuti­tul la el.

    • Sorin Sfirlogea

      Să zicem că el are avan­ta­jul ghearelor și colților. Îi dăm și prăpădi­t­u­lui de vână­tor un cuțit. Nu de alta, dar are nevoie de ceva ca să curețe rahatul de pe pan­taloni. 🙂

      • Robert

        Vedeti exem­plul de buna prac­tica, de la egal la egal: Leonardo di Caprio si Ursul, din "The revenant" 🙂


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu