Oricât de amară ne-ar fi inima, oricât de greu ne-ar atârna sufletul, e întotdeauna ceva ce ne va aduce bucurie, chiar dacă pentru doar câteva clipe: zâmbetul copilului nostru. O parte din strădania noastră — mai mare sau mai mică, mai rodnică sau mai sterilă — vine din dorința sinceră de a ne vedea copiii fericiți. E drept, definiția fericirii e adesea subiect de controverse, nu ne e limpede care anume fel de fericire e mai important a fi învățată de următoarea generație și nu‑i nimeni să ne învețe asta ca părinți. Cu toate astea nu contenim să năzuim spre ea, convinși fiind că răspunsul pe care noi înșine l‑am dat acestei dileme este cel mai potrivit.
Unii cred că fericirea îndeajunsă este cea a pâinii de pe masă. Alții spun că fericirea este libertatea deplină, starea de imponderabilitate socială în care nu ai a da seamă față de nimeni și nimic. Foarte mulți, mult prea mulți, gândesc că fericirea vine din posesii materiale — cu cât deții mai multe lucruri, cu atât mai mare îți va fi starea de beatitudine. Sunt și unii care zic că fericirea e, de fapt, inaccesibilă și că n‑ar trebui s‑o mai căutăm. Și toți, în chip subtil și adesea inconștient, ne proiectăm către proprii copii imaginea noastră despre fericire, sădind semințele valorilor pe care ei își vor clădi propria viață. Ceea ce le arătăm prin propriul nostru exemplu că e important, va fi important și pentru ei. Ceea ce călcăm în picioare în fața lor, vor disprețui și ei. Ceea ce nu vrem să vedem și să auzim, vor ignora și ei.
Zâmbetul copiilor noștri, ca semn al fericirii lor, este îndeajuns temei pentru multe din faptele noastre, până într-acolo încât uităm să punem în balanță cum am stârnit acea bucurie. Uităm să gândim că în mintea copiilor noștri se întâmplă o conexiune între fericirea sa și felul în care a dobândit‑o, o asociere mentală care întemeiază viitoarele lor convingeri. De pildă îi ducem la circ, acolo unde animale sălbatice sunt dresate prin frică și bătaie să execute la comandă tumbe și salturi. Copiii bat din palme fericiți, neștiutori de chinul prin care a trecut tigrul sau maimuța din arenă, iar noi suntem la rându-ne fericiți că le-am adus lor fericirea. Dar cu ce preț? Și ce asociere am creat în mintea lor? Poate aceea că animalele lumii sunt niște jucării de care putem dispune după cum dorim, că le putem lua din rosturile lor sălbatice pentru a le forța să facă giumbușlucuri pentru distracția noastră. Vă veți mira apoi că li se pare firesc să le împuște pentru amuzament sau să le tortureze fără motiv? Veți fi surprinși că se cred stăpânii lor? N‑ar trebui. Zâmbetul de la circ a pus în mintea lor ideea că a decide discreționar viața și soarta unui animal e ceva ce îi face fericiți. Ceva ce mai târziu vor vrea să repete pentru satisfacția lor personală.
N‑am să spun aici că doar copiii care merg la circ devin adulți convinși că planeta se află la dispoziția lor personală. Și nici n‑am să spun că toți copiii care merg la circ dobândesc acest mod de a gândi. Vreau doar să aduc un argument în față voastră că animalele sălbatice au locul și rostul în lumea asta, iar acela nu este de a ne fi clovni. În parlament s‑a discutat de curând despre acest subiect — cine altul decât Remus Cernea, un campion al cauzelor de la început pierdute, a încercat fără succes și fără speranță să promoveze o măsură legislativă care să interzică spectacolele de circ cu animale sălbatice. România nu e pregătită să meargă atât de departe pe drumul civilizației umane.
Un alt parlamentar a replicat acid că Cernea “vrea să ne ia zâmbetul copiilor”. Avea dreptate. Eu încerc să vă conving că nici n‑ar trebui să ne dorim ca fiii și fiicele noastre să zâmbească când văd un animal forțat să facă tumbe și salturi. Ar trebui să ne întrebe de ce l‑am luat din lumea lui, de ce i‑am răpit fericirea de a fi liber. Ar trebui să fie speriat de gândul că fericirea se poate clădi pe nefericire, durere și violență. Dacă i‑am învăța să respecte viața și libertatea ca drept universal al oricărei ființe, copiii noștri ar trebui să plângă la circ.
13:05
Barbaria este si mai mare in gradinile zoologice (din România), unde copii vad pe viu nefericirea unor animale lihnite de foame si roase de boli, care nici macar de frica dresorului nu mai fac ghiumbuslucuri.