Sunt lucruri evidente care îmi stau sub nas dintotdeauna, dar nu le văd până când ceva sau cineva îmi atrage atenția asupra lor. Așa s‑a întâmplat și când am citit articolul lui Vintilă Mihăescu despre noul val al istoriei românilor, unde relevă un fapt pe care aș fi putut să‑l remarc și singur dacă aș fi privit dincolo de vârful nasului: istoria României este, de fapt, o cronologie amănunțită a politicii și culturii românilor. Partea sa socială, cea care ar trebui să ne înfățișeze românul de rând în ipostazele sale firești, lipsește aproape complet. Nu știm despre țăranul român decât că era obidit, jecmănit prin biruri și taxe, folosit ca ostaș în bătăliile țării și că — din când în când — răbufnea în răscoale împotriva boierilor, toate încheiate prost pentru el.
Dar habar n‑avem cum arăta locuința lui în realitate, cum se purta zi de zi, care îi erau moravurile și comportamentul, cum se împăca cu vecinii, cât de ascultător legii era, cum își creștea copiii, cum își îngrijea dobitoacele, ce mânca și ce bea în fiecare zi a vieții sale. Nu știm foarte multe despre credințele lui, despre cutumele comunității sale, despre înțelepciunea sau prostia sa. Presupunem binevoitor că era ospitalier, bun la suflet, inteligent și harnic pentru că — deh! — e strămoșul nostru și ne dorim o ascendență genetică lăudabilă. Dar în afara unor romane și poezii care‑i descriu laudativ, nu prea știm mare lucru despre vechii români. Și asta nu pentru că ar lipsi cu desăvârșire aceste informații, ci pentru că manualele și cărțile de istorie au ales să‑i ignore.
Sunt subtilități ale faptelor istorice care ne scapă, deși au conotații sociale încă valabile. Nu m‑am întrebat niciodată, de pildă, de unde vine expresia casă de piatră. Mă gândeam că o fi urare de statornicie a căsniciei, cuprinsă în metafora clădirii trainice. Însă poate e mai mult de atât. Poate cândva era și o urare de prosperitate, căci românul nu avea decât casă din lemn și pământ, doar cei bogați își permiteau să ridice una din piatră. Și cum trăiau românii altădată? Casele pe care azi le putem vedea prin muzee țărănești vădesc o împărțire simplistă: o bucătărie în dosul casei, o tindă și două camere dintre care una era “cea bună”, deci nelocuită. Părinții locuiau dimpreună cu mulțimea de copii pe care îi aveau. În aceeași odaie erau procreați viitorii frați, legănați cei mici, crescuți cei mai răsăriți. Iar igiena nu era tocmai cea mai mare preocupare a țăranului român. Este ăsta tabloul pe care îl avem în minte când vorbim despre istoria noastră?
Față de mulțimea de nedreptăți pe care le îndura, țăranul român ridica rar pumnul să amenințe. Mai degrabă supus, punea capul în pământ și spera ca sabia să nu‑l taie. Unirea făcea puterea doar în zicale, căci solidaritatea nu pare să fi fost la prea mare preț printre strămoșii noștri. Într‑o lume a compromisului și a lașității, în fața primejdiei ciobanul din Miorița nu se gândea decât la locul potrivit de îngropare.
În locul portretului realist al lui Ion, Maria, Gheorghe, Varvara și Vasile, cei din care ne tragem năzuințele și slăbiciunile de azi, am compus în mentalul nostru o icoană idealistă, îndepărtându‑i de noi. Nu le știm limitele, nu le conștientizăm calitățile, nu le înțelegem metehnele. Dar nici nu putem să ne ignorăm complet genealogia, absența ei ne-ar da frisoane și mai mari decât un adevăr incomod. Și atunci toți și fiecare dintre noi credem ceea ce istoria ne‑a pus în fața ochilor: că românii cei vechi sunt Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mihai Viteazu ori Dimitrie Cantemir. Despre ei am auzit în istoria României, deci musai că ei trebuie să ne fie părinți, de la ei ne vin trăsăturile și comportamentul. Cu așa strămoși cum ne-am putea crede altfel decât inteligenți, drepți, harnici și generoși?
Fără să ne dăm seama, ne pretindem toți urmașii lui Ștefan cel Mare. Pe umilii Ion, Maria, Gheorghe, Varvara și Vasile nu‑i știm. Și nici nu vrem să‑i descoperim. Încă.
Lasă un comentariu