Sunt lu­cruri evi­dente care îmi stau sub nas din­tot­dea­una, dar nu le văd până când ceva sau ci­neva îmi atrage aten­ția asu­pra lor. Așa s‑a în­tâm­plat și când am ci­tit ar­ti­co­lul lui Vin­tilă Mi­hăescu des­pre noul val al is­to­riei ro­mâ­ni­lor, unde re­levă un fapt pe care aș fi pu­tut să‑l re­marc și sin­gur dacă aș fi pri­vit din­colo de vâr­ful na­su­lui: is­to­ria Ro­mâ­niei este, de fapt, o cro­no­lo­gie amă­nu­n­țită a po­li­ti­cii și cul­tu­rii ro­mâ­ni­lor. Par­tea sa so­ci­ală, cea care ar tre­bui să ne în­fă­ți­șeze ro­mâ­nul de rând în ipos­ta­zele sale fi­rești, lip­sește aproape com­plet. Nu știm des­pre ță­ra­nul ro­mân de­cât că era obi­dit, jec­mă­nit prin bi­ruri și taxe, fo­lo­sit ca os­taș în bă­tă­li­ile ță­rii și că — din când în când — ră­bu­fnea în ră­scoale îm­po­triva bo­ie­ri­lor, toate în­che­iate prost pen­tru el.

Dar ha­bar n‑avem cum arăta lo­cu­ința lui în re­a­li­tate, cum se purta zi de zi, care îi erau mo­ra­vu­rile și com­por­ta­men­tul, cum se îm­păca cu ve­ci­nii, cât de as­cul­tă­tor le­gii era, cum își creș­tea co­piii, cum își în­gri­jea do­bi­toa­cele, ce mânca și ce bea în fi­e­care zi a vie­ții sale. Nu știm foarte multe des­pre cre­din­țele lui, des­pre cu­tu­mele co­mu­ni­tă­ții sale, des­pre în­țe­lep­ciu­nea sau pros­tia sa. Pre­su­pu­nem bi­ne­vo­i­tor că era os­pi­ta­lier, bun la su­flet, in­te­li­gent și har­nic pen­tru că — deh! — e stră­mo­șul nos­tru și ne do­rim o as­cen­dență ge­ne­tică lă­u­da­bilă. Dar în afara unor ro­mane și po­e­zii care‑i des­criu la­u­da­tiv, nu prea știm mare lu­cru des­pre ve­chii ro­mâni. Și asta nu pen­tru că ar lipsi cu de­să­vâr­șire aceste in­for­ma­ții, ci pen­tru că ma­nu­a­lele și căr­țile de is­to­rie au ales să‑i ignore.

Sunt sub­ti­li­tăți ale fap­te­lor is­to­rice care ne scapă, deși au co­no­ta­ții so­ci­ale încă va­la­bile. Nu m‑am în­tre­bat nici­o­dată, de pildă, de unde vine ex­pre­sia casă de pia­tră. Mă gân­deam că o fi urare de sta­tor­ni­cie a că­s­ni­ciei, cu­prinsă în me­ta­fora clă­di­rii trai­nice. Însă poate e mai mult de atât. Poate cân­dva era și o urare de pros­pe­ri­tate, căci ro­mâ­nul nu avea de­cât casă din lemn și pământ, doar cei bo­gați își per­mi­teau să ri­dice una din pia­tră. Și cum tră­iau ro­mâ­nii al­tă­dată? Ca­sele pe care azi le pu­tem ve­dea prin mu­zee ță­ră­nești vă­desc o îm­păr­țire sim­plistă: o bu­că­tă­rie în do­sul ca­sei, o tindă și două ca­mere din­tre care una era “cea bună”, deci ne­lo­cu­ită. Pă­rin­ții lo­cu­iau dim­pre­ună cu mul­ți­mea de co­pii pe care îi aveau. În ace­eași odaie erau pro­creați vi­i­to­rii frați, le­gă­nați cei mici, cres­cuți cei mai ră­să­riți. Iar igiena nu era toc­mai cea mai mare pre­o­cu­pare a ță­ra­nu­lui ro­mân. Este ăsta ta­bloul pe care îl avem în minte când vor­bim des­pre is­to­ria noastră?

Față de mul­ți­mea de ne­drep­tăți pe care le în­dura, ță­ra­nul ro­mân ri­dica rar pum­nul să ame­nințe. Mai de­grabă su­pus, pu­nea ca­pul în pământ și spera ca sa­bia să nu‑l taie. Uni­rea fă­cea pu­te­rea doar în zi­cale, căci so­li­da­ri­ta­tea nu pare să fi fost la prea mare preț prin­tre stră­mo­șii noș­tri. Într‑o lume a com­pro­mi­su­lui și a lași­tă­ții, în fața pri­mej­diei cio­ba­nul din Mi­o­rița nu se gân­dea de­cât la lo­cul po­tri­vit de îngropare.

În lo­cul por­tre­tu­lui re­a­list al lui Ion, Ma­ria, Ghe­or­ghe, Var­vara și Va­sile, cei din care ne tra­gem nă­zu­in­țele și slă­bi­ciu­nile de azi, am com­pus în men­ta­lul nos­tru o icoană ide­a­listă, îndepărtându‑i de noi. Nu le știm li­mi­tele, nu le con­ști­en­ti­zăm ca­li­tă­țile, nu le în­țe­le­gem me­teh­nele. Dar nici nu pu­tem să ne ig­no­răm com­plet ge­ne­a­lo­gia, ab­sența ei ne-ar da fri­soane și mai mari de­cât un ade­văr in­co­mod. Și atunci toți și fi­e­care din­tre noi cre­dem ceea ce is­to­ria ne‑a pus în fața ochi­lor: că ro­mâ­nii cei vechi sunt Mir­cea cel Bă­trân, Ște­fan cel Mare, Vlad Țe­peș, Mi­hai Vi­teazu ori Di­mi­trie Can­te­mir. Des­pre ei am au­zit în  is­to­ria Ro­mâ­niei, deci mu­sai că ei tre­buie să ne fie pă­rinți, de la ei ne vin tră­să­tu­rile și com­por­ta­men­tul. Cu așa stră­moși cum ne-am pu­tea crede alt­fel de­cât in­te­li­genți, drepți, har­nici și generoși?

Fără să ne dăm seama, ne pre­tin­dem toți ur­ma­șii lui Ște­fan cel Mare. Pe umi­lii Ion, Ma­ria, Ghe­or­ghe, Var­vara și Va­sile nu‑i știm. Și nici nu vrem să‑i des­co­pe­rim. Încă.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.