De ce merg su­por­te­rii la un meci de fo­tbal al echi­pei fa­vo­rite? Sunt câ­teva po­si­bile ex­pli­ca­ții, fi­e­care din­tre ele mai mult sau mai pu­țin pla­u­zi­bile. Iar in­ves­ti­ga­rea lor cred că este esen­ți­ală pen­tru a în­țe­lege cum poți fi­nanța și pro­mova un club de fo­tbal, mai ales acum când prin ac­țiu­nile jus­ti­ției ba­nii ne­gri au în­ce­put să dis­pară din vis­te­ri­ile echi­pe­lor. Ve­dem efec­tele deja: cla­sa­men­tul di­vi­zi­i­lor e com­plet răs­tur­nat, echipe me­di­o­cre au ajuns să fie în frunte, al­tele cu re­nume se luptă cu in­sol­vența. Deci ce e de fă­cut ca să ai tri­bune pline și o echipă de succes?

Prima ipo­teză e că oa­me­nii vin pen­tru spec­ta­co­lul spor­tiv în sine. Pri­vit din această per­spec­tivă jo­cul de fo­tbal își schimbă lo­gica — prea pu­țin ar tre­bui să con­teze cine câștigă și cine pierde, sin­gu­rul lu­cru care ar conta ar fi fru­mu­se­țea sa, spec­ta­cu­lo­zi­ta­tea exe­cu­ți­i­lor, in­ge­ni­o­zi­ta­tea com­bi­na­ți­i­lor. În re­a­li­tate lu­cru­rile sunt foarte de­parte de așa ceva — ca­li­ta­tea ju­că­to­ri­lor e în con­ti­nuă scă­dere și efor­tul pe care ei îl de­pun pen­tru a de­veni cu ade­vă­rat vir­tu­ozi ai ba­lo­nu­lui este mult sub aș­tep­tări. Me­ciu­rile de fo­tbal sunt o în­cleș­tare ste­rilă în­tre două echipe de me­di­o­cri­tăți prin­tre care mai ră­sare ici-colo câte un ju­că­tor care s‑a năs­cut ta­lent și va muri spe­ranță. Dacă ar fi să mer­gem la sta­dion doar pen­tru asta, me­ciu­rile s‑ar juca cu tri­bu­nele goale.

A două op­țiune ar fi pa­tri­o­tis­mul lo­cal, do­rința de a‑ți sus­ține echipa ora­șu­lui sau car­ti­e­ru­lui tău, în jo­cul că­reia re­gă­sești ceva din va­lo­rile co­mu­ni­tă­ții în care tră­iești. Cred că ăsta a fost mo­ti­va­ția fa­ni­lor de acum 50 de ani, când echi­pele îi re­pre­zen­tau în cam­pi­o­na­tele in­terne exact cum acum na­țio­na­lele de fo­tbal re­pre­zintă o țară la un cam­pi­o­nat mondial. Însă azi ju­că­to­rii nu mai pro­vin din pe­pi­ni­e­rele pro­prii ale echi­pe­lor — de alt­fel ma­jo­ri­ta­tea clu­bu­ri­lor nici nu prea au mare tra­gere de inimă și nici fon­duri ca să sus­țină școli de fo­tbal se­ri­oase — așa că mer­ce­na­ri­a­tul e cea mai pro­fi­ta­bilă po­li­tică. Por­tu­ghezi apără cu­lo­rile unui club clu­jean, afri­cani joacă pen­tru echipe din inima Ar­de­a­lu­lui, sârbi, po­lo­nezi, croați, ruși și bu­l­gari se gă­sesc te miri pe unde în cam­pi­o­na­tul in­tern. Mai poate fi vorba de pa­tri­o­tism lo­cal? Nici vorbă.

A treia po­si­bilă ex­pli­ca­ție ar pu­tea fi ne­voia de iden­ti­fi­care cu ceva mai mare și mai im­por­tant de­cât si­nele pro­priu. Ne­voia de a apar­ține unui în­treg mai cu­prin­ză­tor și mai sem­ni­fi­ca­tiv. Iar această ne­voie o sim­țim toți, într‑o mai mare sau mai mică mă­sură, iar fi­e­care din­tre noi că­u­tăm în fe­lu­rite chi­puri acel în­treg, acea apar­te­nență dă­tă­toare de sens. Fo­tba­lul este răs­pun­sul sim­plu la această că­u­tare, o co­mu­ni­tate lip­sită poate de va­lențe spi­ri­tu­ale, dar ușor de în­țe­les și de a i te ală­tura. E lo­cul unde te poți îm­bră­țișa fi­resc cu un străin în exal­ta­rea bu­cu­riei sau poți îm­păr­tăși su­pă­ra­rea eșe­cu­lui pri­mind toată com­pa­siu­nea ce­lor­lalți. So­li­da­ri­ta­tea aceasta ne­con­di­țio­nată a dis­pă­rut com­plet din co­mu­ni­tă­țile co­ti­dia­nu­lui, dar tân­jim după ea.

A pa­tra ipo­teză ar fi că fo­tba­lul, prin di­na­mica sa ine­rentă, oferă oport­u­ni­ta­tea unei de­com­pen­sări psi­hice. Si­nele îm­bi­bat de frus­trare, stres și fe­lu­rite te­meri are ne­voie de mo­mente de des­căr­care, even­tual vi­o­lentă, pen­tru a‑și re­duce mă­car tem­po­rar pre­siu­nea la care so­ci­e­ta­tea îl su­pune. Ver­bală sau fi­zică, vi­o­lența este însă re­pri­mată în so­ci­e­tate — nu poți să urli pe­ri­o­dic la ser­vi­ciu sau pe stradă fără a su­porta con­se­cin­țele ne­plă­cute ale unui atare com­por­ta­ment. Pe sta­dion însă ur­la­tul și în­ju­ra­tul — ori­cât de porcos ar fi — sunt sem­nele unei pa­siuni ad­mi­ra­bile care este apla­u­dată și con­ta­gi­oasă. Se spune că sta­di­oa­nele au fost in­ven­tate pen­tru a su­plini pe timp de pace tran­șe­ele războiului.

Pa­tru po­si­bile mo­tive de a iubi fo­tba­lul. Dum­ne­zeu știe ce mână oa­me­nii pe sta­di­oane, poate unul din aces­tea, poate o com­bi­na­ție a lor, poate cu to­tul alt­ceva. N‑am re­gă­sit înă­un­trul meu nici un re­sort care să mă îm­pingă să de­vin su­por­te­rul vre­u­nei echipe. Deși, re­cu­nosc, une­ori mi-ar place să fiu într-un loc unde să pot să de­com­pen­sez și eu pro­pri­ile mele frus­trări. Ori poate că blo­gul ăsta e sta­dio­nul meu, cine știe? 😉


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Anonymous

    Scu­zati
    De­com­pen­sare: „Ac­țiu­nea de a (se) de­com­pensa și re­zul­ta­tul ei; de­com­pen­sa­ție. ♦ Stare pa­to­lo­gică în care tul­bu­ră­rile da­to­rate unui or­gan bol­nav nu pot fi com­pen­sate prin ac­ti­vi­ta­tea su­pli­men­tară a păr­ți­lor nea­fec­tate sau a unui or­gan cu func­țiune analogă.”
    A de­com­pensa: „A pierde echi­li­brul func­țio­nal (din ca­uza îm­bol­nă­vi­rii unui or­gan); a‑și re­duce re­sur­sele func­țio­nale. /<fr. décompenser”


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.