4 motive să fii suporter înfocat

De ce merg supor­terii la un meci de fot­bal al echipei favorite? Sunt câteva posi­bile expli­cații, fiecare din­tre ele mai mult sau mai puțin plauz­i­bile. Iar inves­ti­garea lor cred că este esențială pen­tru a înțelege cum poți finanța și pro­mova un club de fot­bal, mai ales acum când prin acți­u­nile justiției banii negri au început să dis­pară din vis­teri­ile echipelor. Vedem efectele deja: clasa­men­tul divizi­ilor e com­plet răs­tur­nat, echipe mediocre au ajuns să fie în frunte, altele cu renume se luptă cu insol­vența. Deci ce e de făcut ca să ai tri­bune pline și o echipă de suc­ces?

Prima ipoteză e că oamenii vin pen­tru spec­ta­colul sportiv în sine. Privit din această per­spec­tivă jocul de fot­bal își schimbă log­ica — prea puțin ar tre­bui să con­teze cine câștigă și cine pierde, sin­gu­rul lucru care ar conta ar fi fru­musețea sa, spec­tac­u­loz­i­tatea exe­cuți­ilor, inge­nioz­i­tatea com­bi­nați­ilor. În real­i­tate lucrurile sunt foarte departe de așa ceva — cal­i­tatea jucă­to­rilor e în con­tinuă scădere și efor­tul pe care ei îl depun pen­tru a deveni cu ade­vărat vir­tuozi ai balonu­lui este mult sub aștep­tări. Meci­urile de fot­bal sunt o încleștare ster­ilă între două echipe de medi­oc­rități printre care mai răsare ici-colo câte un jucă­tor care s‑a năs­cut tal­ent și va muri sper­anță. Dacă ar fi să mergem la sta­dion doar pen­tru asta, meci­urile s‑ar juca cu tri­bunele goale.

A două opți­une ar fi patri­o­tismul local, dor­ința de a‑ți susține echipa orașu­lui sau cartieru­lui tău, în jocul căreia regăsești ceva din val­o­rile comu­nității în care trăiești. Cred că ăsta a fost moti­vația fanilor de acum 50 de ani, când echipele îi reprezen­tau în cam­pi­onatele interne exact cum acum naționalele de fot­bal reprez­intă o țară la un cam­pi­onat mon­dial. Însă azi jucă­torii nu mai provin din pepinierele pro­prii ale echipelor — de alt­fel majori­tatea cluburilor nici nu prea au mare tragere de inimă și nici fon­duri ca să susțină școli de fot­bal serioase — așa că mer­ce­nar­iatul e cea mai prof­itabilă politică. Por­tughezi apără culo­rile unui club clu­jean, africani joacă pen­tru echipe din inima Ardealu­lui, sârbi, polonezi, croați, ruși și bul­gari se găs­esc te miri pe unde în cam­pi­onatul intern. Mai poate fi vorba de patri­o­tism local? Nici vorbă.

A treia posi­bilă expli­cație ar putea fi nevoia de iden­ti­fi­care cu ceva mai mare și mai impor­tant decât sinele pro­priu. Nevoia de a aparține unui întreg mai cuprinză­tor și mai sem­ni­fica­tiv. Iar această nevoie o simțim toți, într‑o mai mare sau mai mică măsură, iar fiecare din­tre noi căutăm în felu­rite chipuri acel întreg, acea aparte­nență dătă­toare de sens. Fot­balul este răspun­sul sim­plu la această căutare, o comu­ni­tate lip­sită poate de valențe spir­i­tuale, dar ușor de înțe­les și de a i te ală­tura. E locul unde te poți îmbrățișa firesc cu un străin în exaltarea bucuriei sau poți împărtăși supărarea eșecu­lui pri­m­ind toată com­pa­si­unea celor­lalți. Sol­i­dar­i­tatea aceasta necondițion­ată a dis­părut com­plet din comu­nitățile cotid­i­an­u­lui, dar tân­jim după ea.

A patra ipoteză ar fi că fot­balul, prin dinam­ica sa iner­entă, oferă opor­tu­ni­tatea unei decom­pen­sări psi­hice. Sinele îmbibat de frus­trare, stres și felu­rite temeri are nevoie de momente de descăr­care, even­tual vio­lentă, pen­tru a‑și reduce măcar tem­po­rar pre­siunea la care soci­etatea îl supune. Ver­bală sau fiz­ică, vio­lența este însă repri­mată în soci­etate — nu poți să urli peri­odic la ser­vi­ciu sau pe stradă fără a suporta con­secințele neplă­cute ale unui atare com­por­ta­ment. Pe sta­dion însă urlatul și înju­ratul — oricât de por­cos ar fi — sunt sem­nele unei pasi­uni admirabile care este aplau­dată și con­ta­gioasă. Se spune că sta­dioanele au fost inven­tate pen­tru a suplini pe timp de pace tranșeele războiu­lui.

Patru posi­bile motive de a iubi fot­balul. Dum­nezeu știe ce mână oamenii pe sta­dioane, poate unul din aces­tea, poate o com­bi­nație a lor, poate cu totul altceva. N‑am regăsit înăun­trul meu nici un resort care să mă împ­ingă să devin suporterul vre­unei echipe. Deși, recunosc, une­ori mi-ar place să fiu într-un loc unde să pot să decom­pensez și eu pro­pri­ile mele frus­trări. Ori poate că blogul ăsta e sta­dionul meu, cine știe? 😉


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Anonymous

    Scuzati
    Decom­pen­sare: „Acți­unea de a (se) decom­pensa și rezul­tatul ei; decom­pen­sație. ♦ Stare pato­log­ică în care tul­burările datorate unui organ bol­nav nu pot fi com­pen­sate prin activ­i­tatea supli­men­tară a părților nea­fec­tate sau a unui organ cu funcți­une analogă.”
    A decom­pensa: „A pierde echili­brul funcțional (din cauza îmbol­năvirii unui organ); a‑și reduce resursele funcționale. /<fr. décom­penser”


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu