De ce merg suporterii la un meci de fotbal al echipei favorite? Sunt câteva posibile explicații, fiecare dintre ele mai mult sau mai puțin plauzibile. Iar investigarea lor cred că este esențială pentru a înțelege cum poți finanța și promova un club de fotbal, mai ales acum când prin acțiunile justiției banii negri au început să dispară din visteriile echipelor. Vedem efectele deja: clasamentul diviziilor e complet răsturnat, echipe mediocre au ajuns să fie în frunte, altele cu renume se luptă cu insolvența. Deci ce e de făcut ca să ai tribune pline și o echipă de succes?
Prima ipoteză e că oamenii vin pentru spectacolul sportiv în sine. Privit din această perspectivă jocul de fotbal își schimbă logica — prea puțin ar trebui să conteze cine câștigă și cine pierde, singurul lucru care ar conta ar fi frumusețea sa, spectaculozitatea execuțiilor, ingeniozitatea combinațiilor. În realitate lucrurile sunt foarte departe de așa ceva — calitatea jucătorilor e în continuă scădere și efortul pe care ei îl depun pentru a deveni cu adevărat virtuozi ai balonului este mult sub așteptări. Meciurile de fotbal sunt o încleștare sterilă între două echipe de mediocrități printre care mai răsare ici-colo câte un jucător care s‑a născut talent și va muri speranță. Dacă ar fi să mergem la stadion doar pentru asta, meciurile s‑ar juca cu tribunele goale.
A două opțiune ar fi patriotismul local, dorința de a‑ți susține echipa orașului sau cartierului tău, în jocul căreia regăsești ceva din valorile comunității în care trăiești. Cred că ăsta a fost motivația fanilor de acum 50 de ani, când echipele îi reprezentau în campionatele interne exact cum acum naționalele de fotbal reprezintă o țară la un campionat mondial. Însă azi jucătorii nu mai provin din pepinierele proprii ale echipelor — de altfel majoritatea cluburilor nici nu prea au mare tragere de inimă și nici fonduri ca să susțină școli de fotbal serioase — așa că mercenariatul e cea mai profitabilă politică. Portughezi apără culorile unui club clujean, africani joacă pentru echipe din inima Ardealului, sârbi, polonezi, croați, ruși și bulgari se găsesc te miri pe unde în campionatul intern. Mai poate fi vorba de patriotism local? Nici vorbă.
A treia posibilă explicație ar putea fi nevoia de identificare cu ceva mai mare și mai important decât sinele propriu. Nevoia de a aparține unui întreg mai cuprinzător și mai semnificativ. Iar această nevoie o simțim toți, într‑o mai mare sau mai mică măsură, iar fiecare dintre noi căutăm în felurite chipuri acel întreg, acea apartenență dătătoare de sens. Fotbalul este răspunsul simplu la această căutare, o comunitate lipsită poate de valențe spirituale, dar ușor de înțeles și de a i te alătura. E locul unde te poți îmbrățișa firesc cu un străin în exaltarea bucuriei sau poți împărtăși supărarea eșecului primind toată compasiunea celorlalți. Solidaritatea aceasta necondiționată a dispărut complet din comunitățile cotidianului, dar tânjim după ea.
A patra ipoteză ar fi că fotbalul, prin dinamica sa inerentă, oferă oportunitatea unei decompensări psihice. Sinele îmbibat de frustrare, stres și felurite temeri are nevoie de momente de descărcare, eventual violentă, pentru a‑și reduce măcar temporar presiunea la care societatea îl supune. Verbală sau fizică, violența este însă reprimată în societate — nu poți să urli periodic la serviciu sau pe stradă fără a suporta consecințele neplăcute ale unui atare comportament. Pe stadion însă urlatul și înjuratul — oricât de porcos ar fi — sunt semnele unei pasiuni admirabile care este aplaudată și contagioasă. Se spune că stadioanele au fost inventate pentru a suplini pe timp de pace tranșeele războiului.
Patru posibile motive de a iubi fotbalul. Dumnezeu știe ce mână oamenii pe stadioane, poate unul din acestea, poate o combinație a lor, poate cu totul altceva. N‑am regăsit înăuntrul meu nici un resort care să mă împingă să devin suporterul vreunei echipe. Deși, recunosc, uneori mi-ar place să fiu într-un loc unde să pot să decompensez și eu propriile mele frustrări. Ori poate că blogul ăsta e stadionul meu, cine știe? 😉
14:05
Scuzati
Decompensare: „Acțiunea de a (se) decompensa și rezultatul ei; decompensație. ♦ Stare patologică în care tulburările datorate unui organ bolnav nu pot fi compensate prin activitatea suplimentară a părților neafectate sau a unui organ cu funcțiune analogă.”
A decompensa: „A pierde echilibrul funcțional (din cauza îmbolnăvirii unui organ); a‑și reduce resursele funcționale. /<fr. décompenser”