Șofând cursiv, șosea cutreieram

Am învățat să con­duc cu un instruc­tor maghiar care vor­bea destul de prost românește. Îl chema Szocs și era unul din­tre cei 3–4 anga­jați ai școlii de șoferi a uni­ver­sității din Brașov, anume înfi­ințată pen­tru fac­ul­tatea de autove­hicule rutiere. Un decan mai iscusit al sil­vi­cul­turii reușise cu mulți ani înainte de stu­denția mea să convingă pe vreun șef de la par­tid că sil­vicul­torii tre­buie să aibă car­net la absolvire și uite așa se făcea că dobândisem drep­tul de a face pregătire și de a da exa­men înainte de absolvire.

Dom­nul Szocs era un tip de vreo patruzeci de ani, atletic și tem­pera­men­tal, care avea răb­dare puțină și fitilul cam scurt. La prima mea oră de con­duc­ere m‑am prezen­tat plin de emoții în fața școlii, aflând cu bucurie că mașina pe care o voi con­duce este o Dacie nouă. Bucu­ria venea din comod­i­tatea rel­a­tivă a șofat­u­lui — mașinile mai vechi aveau ped­ale de ambreiaj care-ți făceau febră mus­cu­lară și o direcție care fus­ese cândva servo. M‑am suit în scaunul șofer­u­lui și am primit prima dăscăleală despre ajustarea oglinzilor, scaunului și cen­turii. Dom­nul Szocs m‑a între­bat dacă am mai con­dus vre­o­dată. Eu am răspuns că da, ceea ce era tehnic ade­vărat, căci în liceul sil­vic pe care îl absolvisem făcusem școală de trac­torist rutier, însă nu apu­casem să dau exa­men de car­net pen­tru că Ceaușescu tăi­ase cotele de motor­ină în scop de economie. Până să explic eu cum a fost cu trac­torul și exa­m­enul, dom­nul Szocs mi‑a zis: bine, mergi la Hăr­man, că am tre­abă.

În prin­cipiu știam cum e cu vitezele, cu ambreia­jul și frâna, deci prob­a­bil că în primă fază nu i s‑a părut nimic sus­pect. Când ne-am luat un pic de avânt pe străzile Brașovu­lui, mașina valsa nițel sub pri­ceputul meu pilotaj, așa că dom­nul Szocs a piș­cat puțin frâna și mi‑a zis s‑o las mai încet. M‑am relaxat trep­tat și am reușit să ajung până la Hăr­man și înapoi cu o viteză medie pe care o s‑o trec sub tăcere pen­tru a nu-mi știrbi rep­utația. Dar nu despre asta vroiam să vă spun.

Pe tot dru­mul, care a durat o oră, dom­nul Szocs mi‑a făcut o ple­doarie pen­tru ceea ce el con­sid­era a fi cea mai impor­tantă cal­i­tate a unui șofer. Nu știa să o numească în românește, mi‑a zis în maghiară, dar nu pri­ce­peam, așa că la un moment dat mi‑a spus: cum zice când scrie cineva fru­mos, așa, fără să oprească stilou? M‑am gân­dit nițel — pe atunci nu-mi era ușor să con­duc și să mă și gân­desc la altceva — și i‑am răspuns: se zice că scrie cur­siv. Așa! a excla­mat dom­nul Szocs, cur­si­tate! Cur­siv­i­tate, l‑am corec­tat eu. Da, gördülékenység, con­firmă el. Și apoi mi‑a povestit îndelung, aju­tat de multe ges­turi și de com­pletările mele pen­tru cuvin­tele mai com­pli­cate, că un bun șofer nu tre­buie să frâneze nicio­dată brusc, nici să accel­ereze dis­perat, pen­tru că întot­deauna antici­pează ceea ce se poate întâm­pla și își ajustează șofatul în mod dinamic. Îmi demon­stra prac­tic asta arătându-mi că pen­tru a con­duce cur­siv tre­buie să accel­erez puțin și să depășesc căruța din față cu sufi­cient timp înainte de a‑l jena pe cel ce venea din sens opus, sau că tre­buie să ciu­pesc nițel frâna și apoi să las mașina în frână de motor ca să‑i dau ocazia celui din față să facă stânga fără ca eu să mă opresc com­plet.

Trep­tat am început să înțe­leg la ce se ref­erea. Șofatul deve­nea mult mai intere­sant decât sim­pla menținere a direcției și urmărirea sâr­guin­cioasă a sem­nelor de cir­cu­lație. Priveam trafi­cul — infinit mai redus față de cel de azi — ca pe o ghic­i­toare care își așteaptă dezle­garea, încer­când să anticipez ce se va întâm­pla și să aleg cea mai bună ati­tu­dine din partea mea. Dom­nul Szocs mă crit­ica des și-mi explica vari­antele pe care nu le-am luat în cal­cul și posi­bilele lor impli­cații. O dată sau de două ori a tre­buit să calce frâna vio­lent, pen­tru că eram pe cale să fac o prostie. Dar am înțe­les ideea lui de șofat.

Am regăsit apoi la socrul meu ace­lași stil de șofat și am învățat destul de multe și de la el — pesemne atunci teo­ria cur­siv­ității era destul de răspân­dită printre șoferi și instruc­tori. Trafi­cul s‑a aglom­erat apoi tot mai mult, însă eu mi-am păs­trat stilul de con­dus, chiar dacă ghic­i­toarea e din ce în ce mai com­plexă și mai greu de înțe­les — tre­buie doar să-mi ascut simțurile și să gân­desc rapid care sunt posi­bilele dez­voltări ale situ­ației con­crete, ceea ce une­ori e greu, dar întot­deauna e provo­ca­tor.

Sunt însă câteva condiții ale aces­tui stil de a șofa. Atenția tre­buie să fie per­ma­nent îndrep­tată spre trafic — nu tele­fon, nu alte ocu­pații para­lele cu con­dusul. Tre­buie să ai obișn­uința de a gândi rapid și de a decide instinc­tiv vari­anta cea mai sig­ură. Une­ori greșești, dar dacă respecți reg­ulile aces­tui fel de a con­duce, nicio­dată nu greșești grav. Cel mult poți să provoci o mică tam­ponare. Tre­buie să știi că există un număr de lucruri pe care nicio­dată, sub nici un pre­text, nu tre­buie să le încerci. Și tre­buie să anticipezi ceea ce se va întâm­pla, adică să te desprinzi de clipa prezentă pen­tru a imag­ina ce urmează să se întâm­ple în jurul tău.

Se mai explică așa ceva la școala de șoferi? Prob­a­bil că nu. Poate că e cal­i­tatea instruc­to­rilor cea care a scăzut, poate că expe­riența lor e insu­fi­cientă pen­tru a înțelege acest stil de con­dus. Poate că e tehnolo­gia cea care a avansat atât de mult încât ne aștep­tăm să com­penseze ea stu­po­rile șofer­ilor: frâne efi­ciente, demaraje har­nice, cen­turi de sig­u­ranță și airbag-uri din toate direcți­ile. Poate că trafi­cul a devenit atât de intens încât depășește prin com­plex­i­tate capac­i­tatea de anal­iză rapidă a omu­lui mediu.

Cert e că azi văd mai degrabă un stil smucit, cu frâne vio­lente, claxoane și înjură­turi, urmate de demaraje ner­voase și depășiri cu țâfnă, deși poate e mai multă nevoie de cur­siv­i­tate ca oricând. Strada e locul unde ne mișcăm saca­dat, doar pe jumă­tate atenți la ceea ce se întâm­plă în jur pen­tru că am hotărât deja că trafi­cul e groaznic și e mult mai intere­sant să ver­i­ficăm mailul, să citim presa sau să schim­băm mesaje cu pri­etenii pe tele­fon. Nu vrem să anticipăm nimic, nu înțelegem nevoia de flu­id­i­tate a mișcărilor noas­tre, ne e de ajuns reacția spon­tană, instinc­tivă, coler­ică.

E de mirare că ne urâm rec­i­proc în trafic atâta timp cât nici unul din­tre noi nu vrea să șofeze împre­ună cu ceilalți, ci împotriva lor?


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu