Am în­vă­țat să con­duc cu un in­struc­tor ma­ghiar care vor­bea des­tul de prost ro­mâ­nește. Îl chema Szocs și era unul din­tre cei 3–4 an­ga­jați ai șco­lii de șo­feri a uni­ver­si­tă­ții din Bra­șov, anume în­fi­in­țată pen­tru fa­cul­ta­tea de auto­ve­hi­cule ru­ti­ere. Un de­can mai is­cu­sit al sil­vi­cul­tu­rii re­u­șise cu mulți ani îna­inte de stu­den­ția mea să con­vingă pe vreun șef de la par­tid că sil­vi­cul­to­rii tre­buie să aibă car­net la ab­sol­vire și uite așa se fă­cea că do­bân­di­sem drep­tul de a face pre­gă­tire și de a da exa­men îna­inte de absolvire.

Dom­nul Szocs era un tip de vreo pa­tru­zeci de ani, atle­tic și tem­pe­ra­men­tal, care avea răb­dare pu­țină și fi­ti­lul cam scurt. La prima mea oră de con­du­cere m‑am pre­zen­tat plin de emo­ții în fața șco­lii, aflând cu bu­cu­rie că ma­șina pe care o voi con­duce este o Da­cie nouă. Bu­cu­ria ve­nea din co­mo­di­ta­tea re­la­tivă a șo­fa­tu­lui — ma­și­nile mai vechi aveau pe­dale de am­bre­iaj care-ți fă­ceau fe­bră mus­cu­lară și o di­rec­ție care fu­sese cân­dva servo. M‑am suit în sca­u­nul șo­fe­ru­lui și am pri­mit prima dăs­că­leală des­pre ajus­ta­rea oglin­zi­lor, sca­u­nu­lui și cen­tu­rii. Dom­nul Szocs m‑a în­tre­bat dacă am mai con­dus vreo­dată. Eu am răs­puns că da, ceea ce era teh­nic ade­vă­rat, căci în li­ceul sil­vic pe care îl ab­sol­vi­sem fă­cu­sem școală de trac­to­rist ru­tier, însă nu apu­ca­sem să dau exa­men de car­net pen­tru că Ceau­șescu tă­i­ase co­tele de mo­to­rină în scop de eco­no­mie. Până să ex­plic eu cum a fost cu trac­to­rul și exa­me­nul, dom­nul Szocs mi‑a zis: bine, mergi la Hăr­man, că am treabă.

În prin­ci­piu știam cum e cu vi­te­zele, cu am­bre­ia­jul și frâna, deci pro­ba­bil că în primă fază nu i s‑a pă­rut ni­mic sus­pect. Când ne-am luat un pic de avânt pe stră­zile Bra­șo­vu­lui, ma­șina valsa nițel sub pri­ce­pu­tul meu pi­lo­taj, așa că dom­nul Szocs a piș­cat pu­țin frâna și mi‑a zis s‑o las mai în­cet. M‑am re­la­xat trep­tat și am re­u­șit să ajung până la Hăr­man și îna­poi cu o vi­teză me­die pe care o s‑o trec sub tă­cere pen­tru a nu-mi știrbi re­pu­ta­ția. Dar nu des­pre asta vro­iam să vă spun.

Pe tot dru­mul, care a du­rat o oră, dom­nul Szocs mi‑a fă­cut o ple­doa­rie pen­tru ceea ce el con­si­dera a fi cea mai im­por­tantă ca­li­tate a unui șo­fer. Nu știa să o nu­mească în ro­mâ­nește, mi‑a zis în ma­ghiară, dar nu pri­ce­peam, așa că la un mo­ment dat mi‑a spus: cum zice când scrie ci­neva fru­mos, așa, fără să oprească sti­lou? M‑am gân­dit nițel — pe atunci nu-mi era ușor să con­duc și să mă și gân­desc la alt­ceva — și i‑am răs­puns: se zice că scrie cur­siv. Așa! a ex­cla­mat dom­nul Szocs, cur­si­tate! Cur­si­vi­tate, l‑am co­rec­tat eu. Da, gör­dü­lé­keny­ség, con­firmă el. Și apoi mi‑a po­ves­tit în­de­lung, aju­tat de multe ges­turi și de com­ple­tă­rile mele pen­tru cu­vin­tele mai com­pli­cate, că un bun șo­fer nu tre­buie să frâ­neze nici­o­dată brusc, nici să ac­ce­le­reze dis­pe­rat, pen­tru că în­tot­dea­una an­ti­ci­pează ceea ce se poate în­tâm­pla și își ajus­tează șo­fa­tul în mod di­na­mic. Îmi de­mon­stra prac­tic asta ară­tându-mi că pen­tru a con­duce cur­siv tre­buie să ac­ce­le­rez pu­țin și să de­pă­șesc că­ruța din față cu su­fi­cient timp îna­inte de a‑l jena pe cel ce ve­nea din sens opus, sau că tre­buie să ciu­pesc nițel frâna și apoi să las ma­șina în frână de mo­tor ca să‑i dau oca­zia ce­lui din față să facă stânga fără ca eu să mă opresc complet.

Trep­tat am în­ce­put să în­țe­leg la ce se re­fe­rea. Șo­fa­tul de­ve­nea mult mai in­te­re­sant de­cât sim­pla men­ți­nere a di­rec­ției și ur­mă­ri­rea sâr­gu­in­cioasă a sem­ne­lor de cir­cu­la­ție. Pri­veam tra­fi­cul — in­fi­nit mai re­dus față de cel de azi — ca pe o ghi­ci­toare care își aș­teaptă dez­le­ga­rea, în­cer­când să an­ti­ci­pez ce se va în­tâm­pla și să aleg cea mai bună ati­tu­dine din par­tea mea. Dom­nul Szocs mă cri­tica des și-mi ex­plica va­ri­an­tele pe care nu le-am luat în cal­cul și po­si­bi­lele lor im­pli­ca­ții. O dată sau de două ori a tre­buit să calce frâna vi­o­lent, pen­tru că eram pe cale să fac o pros­tie. Dar am în­țe­les ideea lui de șofat.

Am re­gă­sit apoi la so­crul meu ace­lași stil de șo­fat și am în­vă­țat des­tul de multe și de la el — pe­semne atunci te­o­ria cur­si­vi­tă­ții era des­tul de răs­pân­dită prin­tre șo­feri și in­struc­tori. Tra­fi­cul s‑a aglo­me­rat apoi tot mai mult, însă eu mi-am păs­trat sti­lul de con­dus, chiar dacă ghi­ci­toa­rea e din ce în ce mai com­plexă și mai greu de în­țe­les — tre­buie doar să-mi as­cut sim­țu­rile și să gân­desc ra­pid care sunt po­si­bi­lele dezvol­tări ale si­tu­a­ției con­crete, ceea ce une­ori e greu, dar în­tot­dea­una e provocator.

Sunt însă câ­teva con­di­ții ale aces­tui stil de a șofa. Aten­ția tre­buie să fie per­ma­nent în­drep­tată spre tra­fic — nu te­le­fon, nu alte ocu­pa­ții pa­ra­lele cu con­du­sul. Tre­buie să ai obiș­nu­ința de a gândi ra­pid și de a de­cide in­s­tinc­tiv va­ri­anta cea mai si­gură. Une­ori gre­șești, dar dacă res­pecți re­gu­lile aces­tui fel de a con­duce, nici­o­dată nu gre­șești grav. Cel mult poți să pro­voci o mică tam­po­nare. Tre­buie să știi că există un nu­măr de lu­cruri pe care nici­o­dată, sub nici un pre­text, nu tre­buie să le în­cerci. Și tre­buie să an­ti­ci­pezi ceea ce se va în­tâm­pla, adică să te des­prinzi de clipa pre­zentă pen­tru a ima­gina ce ur­mează să se în­tâm­ple în ju­rul tău.

Se mai ex­plică așa ceva la școala de șo­feri? Pro­ba­bil că nu. Poate că e ca­li­ta­tea in­struc­to­ri­lor cea care a scă­zut, poate că ex­pe­riența lor e in­su­fi­cientă pen­tru a în­țe­lege acest stil de con­dus. Poate că e teh­no­lo­gia cea care a avan­sat atât de mult în­cât ne aș­tep­tăm să com­pen­seze ea stu­po­rile șo­fe­ri­lor: frâne efi­ciente, de­ma­raje har­nice, cen­turi de si­gu­ranță și air­bag-uri din toate di­rec­ți­ile. Poate că tra­fi­cul a de­ve­nit atât de in­tens în­cât de­pă­șește prin com­ple­xi­tate ca­pa­ci­ta­tea de ana­liză ra­pidă a omu­lui mediu.

Cert e că azi văd mai de­grabă un stil smu­cit, cu frâne vi­o­lente, cla­xoane și în­ju­ră­turi, ur­mate de de­ma­raje ner­voase și de­pă­șiri cu țâ­fnă, deși poate e mai multă ne­voie de cur­si­vi­tate ca ori­când. Strada e lo­cul unde ne miș­căm sa­ca­dat, doar pe ju­mă­tate atenți la ceea ce se în­tâm­plă în jur pen­tru că am ho­tă­rât deja că tra­fi­cul e groaz­nic și e mult mai in­te­re­sant să ve­ri­fi­căm ma­i­lul, să ci­tim presa sau să schim­băm me­saje cu pri­e­te­nii pe te­le­fon. Nu vrem să an­ti­ci­păm ni­mic, nu în­țe­le­gem ne­voia de flui­di­tate a miș­că­ri­lor noas­tre, ne e de ajuns re­ac­ția spon­tană, in­s­tinc­tivă, colerică.

E de mi­rare că ne urâm re­ci­proc în tra­fic atâta timp cât nici unul din­tre noi nu vrea să șo­feze îm­pre­ună cu cei­lalți, ci îm­po­triva lor?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.