Zic unii că e incorect să tăbărâm pe capul bietului mic întreprinzător, înglodat în taxele și impozitele statului român, care abia supraviețuiește de pe o zi pe alta. Că un astfel de om de afaceri nu are nici o șansă să scoată vreun câștig dacă nu face și un pic de evaziune fiscală, căci costurile afacerii plus dările către stat sunt prea mari pentru a fi acoperite din profitul său. Privită din perspectiva asta, a îngrijorării față de prea împovăratorul stat român, evaziunea fiscală se transformă dintr‑o rușinoasă infracțiune într‑o bravă luptă pentru supraviețuire. Și, desigur, merită toată compasiunea noastră.
Discuția îi are azi în prim-plan mai ales pe cei care fac alimentație publică și mici servicii de turism și a fost stârnită de mult-dezbătuta descindere a ANAF pe litoral, cu prilejul zilei de 1 mai. Dar subiectul nu e nou. Ceea ce vă propun eu este să ne uităm la el dintr‑o altă perspectivă, poate mai puțin abordată.
Să luăm cazul cuiva care are o terasă într-un oraș oarecare, unde vinde mici, cârnați și bere. Ca să își deruleze activitatea de întreprinzător se suie frumușel în Loganul său înscris pe firmă, pune niște benzină și purcede către cel mai apropiat magazin cash & carry, eventual ăla care are promoții mai mari. Umple portbagajul cu bere, mici și cârnați trași în folie de plastic, vreo două baxuri de muștar, pâine să ajungă și se întoarce iute la terasa sa. Încinge gratarul, pune carnea la sfârâit, berea la rece și așteaptă mușterii.
Veți fi poate de acord că termenul de întreprinzător e un pic cam pretențios pentru activitatea asta comercială. Omul nostru n‑a întreprins nimic în sensul pe care îl dă termenul economic ((Persoană fizică autorizată sau persoană juridică având sarcina înființării, gestionării, organizării și conducerii unei afaceri, la care participă cu capitalul său și (sau) cu capital atras.)), ci pur și simplu a mutat niște mici de la Metro pe grătarul său. În vecinătatea lui mai sunt încă douăzeci de alți așa-ziși întreprinzători care fac același lucru — concurența e mare pentru că n‑ai nevoie de prea multă minte și nici de foarte mulți bani ca să frigi niște mici și să desfaci niște sticle de bere. Din ce se face diferențierea între toate aceste afaceri? Din nimic. Unii pretind că au mici de Dedulești, alții că sunt cei mai proaspeți, alții că sunt cei mai gustoși, alții că gratargiul lor e cel mai cel. Cât de mult poți să scoți profit din business-ul ăsta? Nu cine știe ce, firește. Nu îndeajuns ca să plătești bine gratargiul, femeia care face curățenie, contabila care-ți ține actele, chiria pe spațiu, benzina și reparațile troacei de Logan, cărbunii de grătar, curentul electric, frigiderele, taxele și impozitele la stat și să-ți rămână și ție ceva. Pentru că pur și simplu nu e cum.
O, dar așteptările sale sunt mari! Omul nostru de afaceri crede că a pus coada la prună cu ideea lui genială de a face o terasă și se consideră îndreptățit să câștige mulți bani. O să vă întrebați câți. Păi câți și-ar dori el, firește, căci visul oricărui mic întreprinzător este să devină un mare întreprinzător. Nici unul dintre ei nu se gândește cât valorează de fapt serviciul pe care îl face. Și adevărul e că valoarea afacerii sale este foarte mică. Căci pseudoîntreprinzătorul nostru nu-si asumă nici un risc, nu adaugă nici o valoare — micii și berea lui și‑o poate cumpăra oricine de la orice prăvalie, singura diferență e că — în loc să mănânci și să bei acasă — molfăi haleala pe stradă, stând la niște mese de plastic, eventual cu umbreluță branduită primită gratuit de la vreun producător de bere. Câți bani merită acest rudimentar mise-en-place?
După părerea patronului, mulți. Cât mai mulți. Și pentru că nu reușește să‑i producă legal, căci nu suntem dispuși să dăm 10 lei pe mic și 20 de lei pe bere, omul nostru de afaceri își rotunjește veniturile din evaziune. Pe care el o consideră justificată, căci altfel n‑ar rezista — zice el.
Puteți lua exemplul ăsta pentru a‑l aplica prăvăliilor cu alimente care se aprovizionează din Metro, magazinelor cu haine second-hand, șaormeriilor și în general oricârei afaceri de genul “cumpăr de colo și vând dincolo”. România e plină de astfel de pseudo-afaceri, iar singurul merit al investitorului este flerul de a ghici ce fel de marfă are “vad” în zona aceea.
Prea puțini dintre acești așa-ziși patroni se gândesc cum se pot diferenția față de competitori, cum pot să-și reducă costurile pentru a deveni mai profitabili. Nici unul nu se aliază cu producători locali de carne sau de vin (ca să luăm exemplul terasei), nu se gândește să promoveze o rețetă tradițională sau originală de mici și cârnați, nu investește într‑o linie de bere artizanală, astfel încât să dea calitate produselor și să antreneze și pe alții în lanțul acesta de creare a unei veritabile valori.
Căci adesea în România, de la cea corporatistă până la cea antreprenorială, nu este vorba despre cum să câștigi în mod cinstit promovându-ți valoarea personală și aliindu-te cu cei care te pot completa, ci despre cum parvii, călcând peste ceilalți: colegi, șefi, subalterni, furnizori, concurenți sau chiar clienți. Statul și impozitele sale sunt doar un alt inamic pe care trebuie să‑l fentezi. Și uite așa devii evazionist și ești convins că ai toată îndreptățirea să fii.
Lasă un comentariu