Mo­nica Ma­co­vei are par­tid. Sau va avea par­tid ‑ nu știu si­gur dacă l‑a în­scris sau nu. Și mi se pare pu­țin im­por­tant. Ceea ce e lim­pede pen­tru mine e că ea nu poate fi de­cât cel mult un ca­ta­li­za­tor tem­po­rar, un jus­ti­țiar con­junc­tu­ral, care are ca­pa­ci­ta­tea de ne­tă­gă­duit de a po­la­riza niște ener­gii so­ci­ale, dar nu le poate ca­na­liza spre o con­struc­ție sem­ni­fi­ca­tivă. Mo­nica Ma­co­vei este, prin ex­ce­lență, un procuror.

Atât timp cât acuză, este vi­zi­bilă și so­noră. Atât timp cât an­che­tează, este re­le­vantă. Dar când în­cepe să con­stru­iască, ni­mic din pla­nu­rile ei nu iese la po­lo­boc. Zidurile‑s strâmbe și șu­brede, eta­jele nu se su­pra­pun. Ci­neva care a par­ti­ci­pat ne­mij­lo­cit la în­tâl­niri ale miș­că­rii ci­vice, cea care a pre­ce­dat for­ma­rea par­ti­du­lui, îmi spu­nea că acolo este o mare hăr­mă­laie de in­di­vizi, fi­e­care plin de bune in­ten­ții, fi­e­care in­te­re­sat să ex­pună pro­pri­ile sale idei și mai pu­țin să as­culte pe cei­lalți. In­ca­pa­bili să co­o­pe­reze, sfâr­șesc in­e­vi­ta­bil într‑o dez­or­dine obo­si­toare, care îi de­ter­mină să aban­do­neze pe rând. Trep­tat vor rămâne doar gu­re­șii și zurbagii.

Să naști un par­tid e o sar­cină grea. Mo­nica n‑are vo­ca­ția ma­ter­ni­tă­ții. Ea poate fi mai de­grabă bona se­veră și prin­ci­pi­ală, care îi face partidului‑copil mo­rală că n‑a ți­nut li­nia dreaptă a ide­o­lo­giei și an­ga­ja­men­te­lor po­li­tice. În su­fle­tul său ea se vrea mai mult de­cât atât, în vi­sele sale ea se îna­lță mai sus. Doar că vi­sele ei au aripi de plumb.

Mi‑am amin­tit de un poem al lui Blaga1 și mi s‑a pă­rut că ‑ re­scris în cheie ma­co­ve­iană ‑ are pu­te­rea de a des­crie ceea ce ea, foarte pro­ba­bil, tră­iește acum.

Dați‑mi un par­tid, voi românilor

de Mo­nica Macovei

Nu­mai pe tine te am, tre­că­to­rul meu man­dat de europarlamentar,
și totuși
flori albe și ro­șii eu nu‑mi pun pe frunte și‑n plete,
căci pu­te­rile tale
mi‑s prea strâmte pen­tru straș­ni­cul suflet
ce‑l port.

Dați‑mi un partid,
voi românilor,
europenilor,
dați‑mi un partid‑tribunal să‑mi des­carc toată mânia
prin el!
Su­premă jus­ti­ție, fii trun­chiul meu,
fii piep­tul aces­tei nă­pra­s­nice inimi,
prefă‑te‑n lă­ca­șul frus­tră­ri­lor cari mă strivesc,
fii am­fora eu­lui meu revanșard!
Pân’ la Bruxelles
auzi‑s‑ar atun­cea mă­re­ții mei pași
şi‑aş apare nă­val­nică, neînduplecată
cum sunt,
zeița dreptății.

Când aș ancheta,
mi‑aș în­tinde până la cer cătușele
ca niște vân­joase, săl­ba­tice brațe fierbinți,
că­tre corupt,
să‑l cuprind,
mij­lo­cul să‑i frâng,
să‑i con­fisc scli­pi­toa­rea avere.

Când aș acuza,
aș zdrobi sub pi­cioa­rele mele de stâncă
po­li­tici baroni
autohtoni
și poate‑aș zâmbi.

Dar nu­mai pe tine te am, tre­că­to­rul meu man­dat de europarlamentar.


Note:


  1. Dați‑mi un trup, voi mun­ți­lor []

Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.