Dom­nul Mir­cea Mi­clea, fost mi­nis­tru al edu­ca­ției, spune că ‑ ana­li­zând re­zul­ta­tele eva­luă­ri­lor fă­cute în 2014 ‑ trei din pa­tru co­pii de la cla­sele pri­mare nu au abi­li­tă­țile ne­ce­sare de ana­liză și pre­lu­crare a in­for­ma­ți­i­lor. Dom­nul fost mi­nis­tru poate fi sus­pec­tat de stan­darde prea îna­lte, deși mă în­do­iesc ‑ am ob­ser­vat că are obi­ce­iul de a fo­losi un lim­baj aca­de­mic chiar și atunci când vor­bește des­pre lu­cruri foarte te­res­tre. Dar pro­cen­tul pe care îl avansează e atât de mare în­cât chiar dacă am mai co­borî pre­ten­ți­ile bă­nu­iesc că cel pu­țin ju­mă­tate n‑ar trece șta­cheta ac­tu­a­lei pro­grame șco­lare. Ceea ce ar ex­plica de ce, opt ani mai târ­ziu, doar ju­mă­tate din elevi re­u­șesc să ia ba­ca­la­u­re­a­tul. Cei­lalți s‑ar pu­tea să nu fie pur și sim­plu echi­pați co­res­pun­ză­tor pen­tru această apa­rent mi­nimă per­for­manță.

Cu cât tes­tele sau ite­mii sunt mai di­fi­cili și ne­ce­sită ac­ti­vi­tăți cog­ni­tive su­pe­ri­oare, gen ana­liză, in­ter­pre­tare, pre­lu­crare sau apli­care de in­for­ma­ții, cu atât per­for­man­țele sunt mai slabe. Ajun­gem la si­tu­a­ția în care abia 23% din­tre co­piii din Ro­mâ­nia răs­pund co­rect la o sar­cină la care se cere ana­liză și in­ter­pre­tare. Sim­plu spus: trei din pa­tru co­pii nu au abi­li­tă­țile ne­ce­sare de ana­liză și pre­lu­crare a in­for­ma­ți­i­lor!

Ur­mă­toa­rea în­tre­bare pe care ci­neva ar pu­tea să o pună ar fi dacă e într‑adevăr ne­voie ca fi­e­care co­pil să fie ca­pa­bil de ana­liză și in­ter­pre­tare a unor in­for­ma­ții. Nu cumva ri­di­căm șta­cheta pre­ten­ți­i­lor prea sus? Și ast­fel alu­ne­căm ușor spre o în­tre­bare mult mai im­por­tantă, al că­rei răs­puns ar fi tre­buit să‑l avem deja: ce are ne­voie un in­di­vid să știe pen­tru a fi con­si­de­rat com­pe­tent din punct de ve­dere so­cial? Ce tre­buie să aibă în echi­pa­rea sa per­so­nală un co­pil aflat pe dru­mul că­tre adult pen­tru a‑și pu­tea clădi sin­gur vi­i­to­rul? E, cu si­gu­ranță, o în­tre­bare com­plexă, dar eu am să în­cerc să sim­pli­fic la nive­lul meu de în­țe­le­gere. Eu cred că e ne­voie de trei lu­cruri de bază: să știe cum să ia de­ci­zii, să știe cum să abor­deze o pro­blemă pen­tru a rezolva‑o și să știe cum să ges­tio­neze con­flic­tele cu cei­lalți.

A lua de­ci­zii este esen­țial pen­tru fi­e­care din­tre noi, zi de zi. Tre­buie să ne ho­tă­râm asu­pra unui no­ian de ches­tiuni, de la cele mai mă­runte până la cele mai im­por­tante ‑ a te ho­tărî în­seamnă a‑ți pune ho­tare, a‑ți sta­bili li­mi­tele vie­ții tale. Cur­sul vie­ții fi­e­că­rui in­di­vid este croit printr‑o mul­ti­tu­dine de ho­tare, unele im­puse de vre­muri și de so­ci­e­tate, cele mai multe de­cise de el în­suși. A știi să iei de­ci­zii, a nu amâna de­ci­zii im­por­tante este vi­tal pen­tru a trăi cu rost. Și nu asta ne do­rim pen­tru co­piii noș­tri, să ducă o viață plină de sens în pri­mul rând pen­tru ei în­șiși?

Pro­ble­mele, în în­țe­le­sul de obs­ta­cole puse în ca­lea fi­e­că­ruia din­tre noi, sunt in­e­vi­ta­bile. Nu s‑a des­co­pe­rit până acum o mo­da­li­tate de a trăi eludându‑le. Multe le creăm chiar noi în­șine, prin in­a­dec­va­rea com­por­ta­men­tu­lui sau gân­di­rii noas­tre la ceea ce se în­tâm­plă în jur. Însă a ști să le abor­dezi co­rect este esen­țial pen­tru a‑ți da șansa de a le sur­monta. Să știi cum să de­ter­mini ca­uza pro­fundă, să ai exer­ci­țiul de a lăsa emo­ți­ile de­o­parte când e ne­voie de ra­țiune, să pri­vești obs­ta­co­lele ca pe oport­u­ni­tăți de a în­văța, să ca­uți spri­ji­nul unor ali­ați ‑ toate as­tea sunt lu­cruri apa­rent ba­nale, dar pe care nu le prac­ti­căm de­cât atunci când ajun­gem la un anu­mit grad de ma­tu­ri­tate. De ce nu le‑am pu­tea sădi în com­por­ta­men­tul co­pi­i­lor, scutindu‑i de dez­a­mă­gi­rile și în­frân­ge­rile pe care le‑ar fi pu­tut evita?

Cu ex­cep­ția ce­lor ce de­vin pus­t­nici, sun­tem con­dam­nați să so­ci­a­li­zăm. Une­ori e o plă­cere, atunci când ne ale­gem pri­e­te­nii. Dar de cele mai multe ori, în cea mai mare parte a tim­pu­lui, so­ci­a­li­zăm cu inși pe care nu i‑am ales drept par­te­neri. Nu poți evita in­ter­sec­ția cu cei­lalți în me­trou, pe stradă, la muncă, iar aceste in­ter­sec­ții de­vin ade­sea pi­e­zișe, năs­când con­flicte. E te­ri­bil de im­por­tant să știi să ajungi la un acord cu cei din ju­rul tău, să ca­uți con­sen­sul fie și printr‑un com­pro­mis, să poți păs­tra pun­țile de le­gă­tură în­tre tine și cei din ju­rul tău dându‑ți șansa de a con­strui lu­cruri sem­ni­fi­ca­tive pen­tru tine și cei­lalți. Nu asta aș­tep­tăm de la co­piii noș­tri, să aibă re­a­li­zări mai mari și mai fru­moase de­cât ale noas­tre? Cum ar pu­tea face asta fi­e­care de unul sin­gur?

Și dacă am drep­tate, dacă de aceste lu­cruri are ne­voie ori­cine se for­mează prin sis­te­mul de edu­ca­ție ro­mâ­nesc, ur­mă­toa­rea în­tre­bare lo­gică ar fi: ce face școala pen­tru a crea aceste abi­li­tăți? Iar răs­pun­sul pe care îl in­tuim cu to­ții e scurt și sec: aproape ni­mic. Ci­clul pri­mar în­vață co­pi­lul ‑ dacă re­u­șește ‑ să ci­tească, să scrie și să so­co­tească la nivel ele­men­tar. Mai ada­ugă pu­țină bi­o­lo­gie, un dram de is­to­rie și câ­teva no­țiuni de ge­o­gra­fie. Toate însă dis­pa­rate, ne­gru­pate pe su­biecte. În ace­eași lo­gică, pe toată du­rata ci­clu­lui gim­na­zial și li­ceal in­for­ma­ții în can­ti­tăți tot mai mari sunt re­văr­sate că­tre elev din­spre toate dis­ci­pli­nele te­o­re­tice: li­te­ra­tură, gra­ma­tică, ma­te­ma­tică, fi­zică, chi­mie, bi­o­lo­gie, is­to­rie, ge­o­gra­fie, limbi stră­ine. Cât des­pre a co­la­bora cu cei­lalți, nici vorbă ‑ școala este lo­cul unde com­pe­ti­ția este bine în­șu­ru­bată în min­tea fi­e­că­rui co­pil. Nici un cri­te­riu de apre­ci­ere nu vi­zează gru­pul, aproape nici o ac­ti­vi­tate nu for­mează co­lec­ti­vi­ta­tea. Rămâne în sar­cina fi­e­că­ruia din­tre ei să or­do­neze în vreun fel ‑ dacă vor re­uși ‑ imensa can­ti­tate de in­for­ma­ții, să gă­sească even­tu­a­lele co­re­la­ții dacă există și să con­stru­iască din ele o ima­gine a lu­mii care să aibă un sens pen­tru el.

Pen­tru că, de fapt, ăsta e ros­tul șco­lii, așa cum îl în­țe­leg eu: să ne ajute să ne con­struim pro­pria noas­tră ima­gine des­pre lume, să pu­tem găsi un răs­puns mul­țu­mi­tor la această ne­de­slu­șită enigmă. Să aflăm, în pro­priul nos­tru fel și cu pro­pri­ile noas­tre pu­teri, din ce e fă­cută lu­mea.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.