Dacii n‑aveau biciclete

Care sunt resorturile sociale ale activismului în România?


Am im­pre­sia că exis­tă în so­ci­e­ta­tea ro­mâ­neas­că o ener­gie la­ten­tă, o ten­siu­ne stă­pâ­ni­tă, gata să iasă la su­pra­fa­ță atunci când con­di­ți­i­le priel­ni­ce se în­de­pli­nesc. În cea mai mare par­te ea e ali­men­ta­tă de con­vin­ge­rea fer­mă a unei ma­jo­ri­tăți că lu­mea nu func­țio­nea­ză în pa­ra­me­trii săi nor­mali și că ceva tre­bu­ie ne­în­târ­zi­at fă­cut pen­tru a co­rec­ta lu­cru­ri­le. Nu toți ce­tă­țe­nii au însă în­cli­na­ția na­tu­ra­lă spre ac­țiu­ne și de ace­ea nu toți se ma­ni­fes­tă ac­tiv în mo­men­tul când apa­re un pre­text con­ve­na­bil ‑ dar ener­gia lor la­ten­tă se trans­fe­ră, fie și par­ți­al, că­tre cei mi­li­tanți, dor­nici să‑și ex­pri­me pu­blic ne­mul­țu­mi­ri­le. Ac­ti­viș­tii de pro­fe­sie sau de con­junc­tu­ră știu că în spa­te­le lor exis­tă o masă im­por­tan­tă de nemulțumiți.

Dar de la a con­sta­ta că lu­mea se în­dreap­tă că­tre o di­rec­ție greși­tă și până la a con­ve­ni care e cea co­rec­tă, e cale lun­gă și obo­si­toa­re. Ne­ce­si­tă re­flec­ție, in­for­ma­re, con­sul­ta­re re­ci­pro­că, com­pro­mis. Obiec­ti­ve greu de atins într‑o so­ci­e­ta­te care e obiș­nu­i­tă cu cio­ro­vă­i­a­la veș­ni­că, care încă nu are gra­dul de ci­vi­li­za­ție fa­vo­ra­bil di­a­lo­gu­lui fer­til. Nu rămâ­ne de­cât va­ri­an­ta pro­tes­tu­lui ne­con­te­nit, dez­in­for­mat, ade­sea ex­ce­siv, fără so­lu­ții con­cre­te. Cam asta e si­tu­a­ția miș­că­ri­lor de tip #uni­ți­sal­văm: o masă de ac­ti­viști con­junc­tu­rali, dor­nici de a‑și des­căr­ca frus­tră­ri­le per­so­na­le, une­ori ma­ni­pu­lați dis­cret de gru­puri de in­te­re­se, ne­in­te­re­sați de in­for­ma­ția com­ple­tă și co­rec­tă, ci doar de ob­ți­ne­rea unei sa­tis­fac­ții ime­di­a­te de ge­nul “am oprit ex­ploa­ta­rea”, “am sto­pat defrișările”.

Sunt și câ­te­va trâm­bi­țe de pre­să ale aces­tor gru­puri. Unii sunt chiar foar­te cu­nos­cuți și de fi­e­ca­re dată când mă aflu de ace­eași par­te a ba­ri­ca­dei cu in­di­vizi ca ei, îmi re­vi­zu­iesc încă o dată mo­ti­va­ți­i­le ca să fiu si­gur că nu am luat‑o raz­na. Per­so­na­je­le de acest tip au o gân­di­re atât de pro­fund de­fec­tă, atât de in­fes­ta­tă de idei so­ci­a­lis­te, în­cât ve­ci­nă­ta­tea lor mă în­gri­jo­rea­ză in­va­ri­a­bil. Pro­ble­ma e că ide­i­le sunt pre­lu­a­te de gru­puri for­ma­te ad‑hoc fără nici un fel de ana­li­ză, fără nici un fel de ra­țio­na­ment lo­gic, de­ve­nind un fel de axi­o­me pe care le poți uti­li­za ca ar­gu­men­te fără obli­ga­ția de a le demonstra.

De pil­dă este una­nim ac­cep­tat în­tre ac­ti­viș­tii care vor să uni­ți­sal­veze pă­du­ri­le că răul prin­ci­pal vine de la fir­ma Schwei­gho­fer. Sau că tă­ie­ri­le rase tre­bu­ie sto­pa­te. Sau că ori­ce ar­bo­re tă­i­at în­seam­nă tă­ie­re ile­ga­lă și de­fri­șa­re. Nici unul din­tre ei nu are ha­bar des­pre ce vor­beș­te, dar de­cla­ra­ția de bune in­ten­ții și adre­na­li­na de Su­per­man con­junc­tu­ral țin loc de competență.

Pe fon­dul aces­tei adu­nă­turi pes­tri­țe și to­tuși omo­ge­ne, apar și gru­puri ab­so­lut spec­ta­cu­loa­se. Cum ar fi câ­ți­va nă­uci care se cred daci, um­blă cu că­me­șoa­ie albe și opinci și flu­tu­ră stea­gul Ro­mâ­ni­ei, în­cer­când să tre­zeas­că un soi de pro­to­na­țio­na­lism, cu toa­te te­o­ri­i­le ri­di­co­le care în­so­țesc acest gen de ma­ni­fes­tări. În min­tea lor sun­tem bu­ri­cul lu­mii, cen­trul ener­ge­tic al uni­ver­su­lui, stră­mo­șii în­tre­gii ome­niri și alte ase­me­nea fan­tas­ma­go­rii, toa­te me­ni­te să cre­as­că sti­ma de sine a unui po­por care nu are foar­te mul­te re­u­și­te is­to­ri­ce, dar care s‑ar vrea con­si­de­rat drept o mare națiune.

Ai zice că tu­tu­ror aces­tor oa­meni, da­co­fili și salvatori‑de‑piei‑de‑cloșcă, le pasă te­ri­bil de mult de țara lor, de oa­me­nii ei, de tot ceea ce se în­tâm­plă greșit în ju­rul lor. Dacă ar fi așa, ar tre­bui să ve­dem aces­te ma­ni­fes­tări și pe stră­zi­le ora­șe­lor, aco­lo unde ne­vo­ia de so­li­da­ri­ta­te și ci­vi­li­ta­te ur­ba­nă este la fel de acu­tă. Ar tre­bui să sim­țim că exis­tă o ca­te­go­rie de oa­meni ‑ dis­tri­bu­iți oa­re­cum uni­form în so­ci­e­ta­te ‑ care au o ati­tu­di­ne ci­vi­că in­transi­gen­tă, care sunt mo­de­le de solidaritate.

O stra­nie co­in­ci­den­ță face ca mo­bi­li­za­rea aces­tor per­soa­ne să fie cu ade­vă­rat sem­ni­fi­ca­ti­vă doar când nu e vor­ba de se­me­nii lor. Dacă tre­bu­ie sal­vați câi­nii co­mu­ni­tari, co­pă­ce­ii din pă­du­re sau pe­i­sa­jul bio‑eco din Ro­șia Monta­nă, va­luri largi de pro­tes­tanți se ara­tă dis­pu­se să iasă în stra­dă și să pro­tes­te­ze, ba chiar să bată mulți ki­lo­me­tri pen­tru a‑și ex­pri­ma opi­ni­i­le. Dacă e vor­ba de alți oa­meni, de spri­ji­nul pe care ar pu­tea să îl dea unor ca­u­ze ci­vi­ce, in­te­re­sul e foar­te scă­zut. Ex­pe­ri­men­te pre­cum cel de mai jos ne de­mon­strea­ză că nici da­co­fi­lii, nici sal­va­to­rii nu își prea fac sim­ți­tă pre­zen­ța în via­ța de zi cu zi, aco­lo unde se clă­deș­te spi­ri­tul unei so­ci­e­tăți civilizate.

Poa­te pen­tru că su­biec­tul nu îi prea in­te­re­sea­ză. Sal­va­rea are ne­vo­ie de ca­u­ze cu an­ver­gu­ră na­țio­na­lă și se apli­că doar că­țe­lu­și­lor, co­pă­ce­i­lor și flori­ce­le­lor, nu le­pre­lor de se­meni ai noș­tri. Așa că, des­pre po­ves­tea de mai jos, de ce ne‑am agi­ta? Nu e trea­ba noas­tră să‑i sal­văm pe ăia că­ro­ra li se fură bi­ci­cle­ta în Ro­mâ­nia. Și, la urma ur­mei, la ce ne tre­bu­ie bi­ci­cle­te? Că da­cii nu se dă­deau cu bi­cla, nu?

Categorii: arii protejate

Etichete: # #

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: