Într‑o lume în care nu contează ce ai, ci dacă e ultimul model, să încerci să repari ceva ‑ orice ‑ e o dovadă de temeritate. Universul întreg îți pare a fi potrivnic, ca și cum fiecare părticică a sa ar fi anume creată și menită să te împiedice. Numai că eu am uneori încăpățânările mele ‑ unii ar spune că nu doar uneori ‑ și când îmi intră‑n cap să fac ceva, mă iau la trântă chiar și cu el. În nouă cazuri din zece ies cam șifonat. Continui să încerc tocmai pentru cea de‑a zecea oară, când ‑ plictisit de insistența mea ‑ universul mă lasă să câștig și eu, nu cine știe ce, doar atât cât să nu‑mi piară pofta de a încerca.
Așa s‑a întâmplat și atunci când m‑am hotărât să încerc să repar un fermoar. Nu unul oarecare, ci cu dublă cheiță, închizând cu aplomb ‑ pe vremea când funcționase ‑ o mândrețe de rucsac Samsonite. Auzisem niște zvonuri cum c‑ar mai fi locuri pe unde poți repara fermoare, așa că am dat fuga la prietenul Google ‑ da‑i‑ar Dumnezeu sănătate! ‑ să‑l întreb pe unde ar fi acelea. După îndelungi căutări, războindu‑mă cu mulțime de pagini din alea făcute doar ca să pici cu mouse‑ul pe vreun banner publicitar, am aflat că ar exista cineva care repară fermoare pe Pătrașcu Vodă la numărul 2, în fiecare zi de la 11 dimineața la 7 seara. Mi‑am zis că mai bine de atât n‑aveam să găsesc, așa că asta avea să‑mi fie încercarea.
Strada Pătrașcu Vodă o știți mulți dintre voi, doar că nu după nume. E prima ulicioară printre casele vechi, cum treci de biserica Sfântu Gheorghe către Universitate, pe mâna dreaptă. Colț cu bulevardul e un magazin de optică străvechi, îl știu de pe vremea când aparținea unei cooperative meșteșugărești, din alea comuniste. Și m‑am gândit, plecând într‑acolo într‑o pauză de prânz, că ar fi nimerit să intru și acolo ca să caut o pereche de pernițe pentru ochelarii mei de vedere (cică așa le zice chestiilor ălora de plastic care sprijină rama pe nas) ‑ tocmai ce pierdusem una dintre ele.
Am ajuns pe la 1, cam la vremea prânzului. Pe strada Pătrașcu Vodă la numărul 2 era o prăvălie de haine, un soi de croitorie. Pe perete, chiar la colțul cu bulevardul, anunțuri mari te informau că undeva pe‑acolo se repară ceasuri și se duplică chei yale, dar nimic despre fermoare. În lipsă de alte indicații am intrat în croitorie. În camera înaltă nu era nimeni, dar sus, într‑un soi de balcon interior, s‑au auzit pași și dintre niște haine pe umerașe a apărut o duduie tinerică. Am văzut pe internet că undeva pe‑aici se repară fermoare, am zis. A, da, confirmă duduia, Costel de alături, unde‑i grilajul ăla la gang, dar nu cred să‑l găsiți decât peste vreo oră‑două că nu vine așa de devreme. Păi pe pagina de internet scria că e aici de la 11, am insistat eu. Da, da’ niciodată nu vine la ora aia, vine și el când poate că face niște cursuri, poate își găsește de lucru, că are doi copii de hrănit și cu fermoare și ceasuri nu prea se descurcă, mă lămurește duduia.
Eram nițel cam încurcat, nu puteam să aștept atât de mult, iar gândul de a mai face o dată drumul până acolo nu mă încânta nici el. Mi‑am zis să trag puțin de timp, poate am noroc: am să mă duc până la optică, aici, după colț, că am de reparat ceva la niște ochelari și poate apare și Costel până mă întorc, i‑am explicat duduii. Unde, la nea Mustață? vă duceți degeaba, nea Mustață a murit săracu’, să fie vreo juma’ de an și magazinul e la vânzare acuma, că n‑a avut copii, n‑a avut cine să‑l țină mai departe. Mă întorc către ușă. Azi universul va învinge. Duduia e însă aliata mea: nu vreți să vă dau număru’ de mobil al lui Costel? Ba vreau, cum să nu vreau, doar că degeaba, Costel nu răspunde. Sună el înapoi, da’ până atunci mergeți pentru ochelari la doamna Leni, pe Colțea, următoarea stradă spre piață, la prima ușă după ce faceți colțul, că vă ajută ea cu ce aveți nevoie, mă mai dăscălește puțin duduia binevoitoare.
Am plecat către prăvălia doamnei Leni, nu foarte convins că voi rezolva ceva, mai mult să mai treacă timpul, poate o suna înapoi Costel cel cu fermoarele. Pe Colței la numărul 4, dincolo de ușa cu toc metalic vopsit într‑un albastru siniliu, o cameră cu parchet vechi și cele câteva rafturi din spatele unei tejghele încercate de timp nu păreau promisiunea vreunei soluții pentru ochelarii mei. Doamna Leni meșterea ceva la un birouaș ascuns mai în spate, sub lumina puternică a unei lămpi ce atârna de la tavan până deasupra capului ei. I‑am spus ce vreau, i‑am dat ochelarii și, după ce i‑a studiat sub lampa ei fermecată, doamna Leni m‑a anunțat victorioasă: da, am pernițe de‑astea, vă costă 10 lei. Mă privea întrebător, ca și cum aștepta o confirmare pentru așa o sumă importantă și dintr‑o dată mi‑am dat seama că pentru ea și clienții ei 10 lei vor fi fiind mulți bani. Am dat din cap că sunt de acord și doamna Leni s‑a apucat de treabă.
Cât a lucrat am schimbat câteva vorbe cu ea despre claxoanele aproape necontenite care se auzeau din stradă. Chiar acolo e un semafor și la fiecare schimbare pe culoarea verde nerăbdătorii din spate îi zoreau sonor pe cei din față să plece mai iute. Cred că vă înnebunesc ăștia cu claxoanele de dimineața până seara, am opinat eu. Doamna Leni mi‑a aruncat o privire rapidă, apoi s‑a întors la treaba ei ‑ pe mine ca pe mine, da’ vizavi, în spital, e secția de oncologie, unde se face chimioterapia, vă dați seama bieții oameni ce suportă după ce că se luptă cu boala? da’ cui îi mai pasă de cei din jur, se gândește vreunul că e lângă spital și nu‑i frumos să claxoneze? Am tăcut un timp, privind prin geamuri zidurile spitalului, acolo unde moartea dădea târcoale în fiecare zi. Simțeam un imbold de a schimba subiectul, după neașteptat de trista turnură a discuției. Poate între timp apare și Costel ăsta cu fermoarele, am zis. Costeluș? Costeluș nu cred să apară mai repede de trei‑patru, da’ cine știe poate aveți noroc, zise doamna Leni apropiindu‑se de mine cu un aer victorios și cu ochelarii ridicați la înălțimea ochilor. Ia, încercați‑i! m‑a îndemnat.
I‑am mulțumit, am plătit și m‑am îndreptat din nou spre Pătrașcu Vodă numărul 2, colț cu bulevardul. Grilajul de la intrarea în gang era tot închis, iar eu mă gândeam dacă o fi bine să mai încerc un apel către Costel. În timp ce‑mi socoteam șansele, de grilaj s‑a apropiat un puști de vreo zece ani care a scos o cheie de lacăt și s‑a apucat de descuiat. Nu știi când vine Costel? l‑am întrebat. Băiatul m‑a privit cu oarecare circumspecție: vine mai târziu, da’ ce problemă aveți? Am de reparat un fermoar, l‑am lămurit eu. Păi vi‑l repar eu, că de fermoare eu mă ocup, tata e cu ceasurile mai mult.
Uneori universul e perfid, se preface că te lasă să câștigi când de fapt îți întinde o capcană. O fi un puști de zece ani în stare să‑mi repare fermoarul? E ăsta semnul că universul e azi binevoitor cu încăpățânările mele de a repara ceva într‑o lume în care totul se aruncă și se înlocuiește? Sau e lovitura finală, cea în care o să‑mi arate cum se zădărnicesc asemenea deșarte planuri? Câtă vreme eu îmi puneam aceste întrebări în sinea mea, băiatul lui Costel a desfăcut o tejghea metalică rabatabilă, a deschis niște sertare, a scos cleștișori și o brichetă și mi‑a luat geanta din mână. Ia să văd, a mormăit, trebe cheiță de 5, cred că am de‑asta. Lucra iute, explicând ce face cu cuvinte puține rostite cu voce tare, ca și cum ar fi intuit lipsa mea de încredere. Părea sigur pe el, așa că mi‑am zis că poate sunt pe mâini bune.
La un moment dat a sunat și telefonul. Era Costel, se scuza că n‑a putut să răspundă și nici să sune înapoi. I‑am zis ce vreau și că fiu‑său se ocupă deja de problemă. Sper că știe ce face, am zis ca să îi aud părerea. Costel de pe Pătrașcu Vodă a râs puțin și a zis: specialist în fermoare mai bun ca băiatul meu nu găsiți în cartier. Mi‑am stăpânit imboldul de a‑l întreba ce înțelege prin cartier, ca să apreciez mai bine anvergura meșteșugărească a fiului său. Am fost și eu campion pe scară la ping‑pong, dar acolo locuiau în afară de mine doar alte trei fete și în rest bătrâni. Ne‑am luat la revedere și m‑am întors la observarea atentă a micului meșter din fața mea.
Fermoarul a fost reparat. Funcționează și în ziua de azi, după mai bine de o lună. M‑a costat tot 10 lei ‑ o fi vreun preț standard prin zona aia, orice te costă 10 lei. Am plecat fără să‑l întâlnesc pe Costel de pe Pătrașcu Vodă, în căutarea căruia venisem de fapt, însă victorios, fericit că am mai bătut o dată universul. Dar dincolo de satisfacția de a‑mi vedea încăpățânările răsplătite, m‑a urmărit până acum gândul că orașul ar deveni mult mai uman dacă am avea mai multe de reparat. Am avea poate prilejul să aflăm mai multe unii despre alții.
12:02
Super articol! Costel a fost tatăl meu, iar atunci când încă mai trăia, i‑am arătat și lui acest articol, și s‑a bucurat foarte mult atunci când a citit cuvintele frumoase pe care le-ați scris despre el, și atelierul său.
Nu știu dacă l‑ați cunoscut sau nu, dar el era un om foarte bun și corect.
Tata a avut un rol deosebit în acest cartier. Într‑o lume în care cu greu mai găsești unde să repari ceva, el mereu căuta să ajute oamenii și să facă o diferență, ceva care să reziste, indiferent dacă era vorba despre un ceas sau un fermoar, reparația era ca și o semnătură, iar execuția reprezenta un fapt uimitor care rămânea întipărit în memorie și pe care clienții nu‑l uitau, întotdeauna ei rămâneau satisfăcuți.
Fratele meu mai mare este cel care v‑a reparat fermoarul, sunt curios dacă mai funcționează și în ziua de azi 😉
Sunt bucuros că ați avut ocazia să vizitați micul nostru atelier și să aveți parte de această întâmplare. Și mă bucur că v‑a făcut așa o impresie bună încât ați redactat un articol pe acest blog, unde va rămâne amintirea unei întâmplări petrecute într-un mic atelier de pe una din străzile Bucureștiului, care ne oferă o lecție foarte importantă, cu toții avem povestiri de spus, experiențe de împărtășit, iar dacă am încerca să reparăm mai multe, cu siguranță am deveni mult mai umani.
Chiar dvs ați spus‑o cel mai bine!
Cât despre tatăl meu, el a trăit pentru acel loc, și pentru oameni, care îl iubeau.
Ultimele sale clipe le‑a trăit chiar în acel atelier, făcând ce știa el mai bine, să înfrunte universul 😉
Pare a fi o veste teribilă, cum așa și este, pentru toți reprezintă o mare lovitură. Însă avem și motive de bucurie, doarece el, în cei 47 de ani ai săi cât a trăit, a reușit să aibă un impact atât de mare asupra multor oameni.
S‑a străduit și a înfruntat universul până în ultima clipă, acesta încercând să‑l împiedice la fiecare pas
Dar el a încercat mereu să nu se dea bătut, și a luptat lupta cea bună.
15:02
Îmi pare rău să aud că s‑a dus așa de repede. După cum vorbiți despre el, îmi dau seama că a lăsat în urmă amintiri și sentimente puternice. Nu l‑am cunoscut, doar pe fratele dvs, dar tot ce am scris în blog a venit din inimă. Poveștile simple au adesea un tâlc mult mai adânc și m‑am gândit că e bine să‑l împărtășesc și cu alții.
Cât despre fermoar, da, a ținut niște ani după aceea. A cedat însă la un moment dat rucsacul :-).