Originalitatea politicii românești

În 1990, când românii încă nu se dezmeti­cis­eră din eufo­ria neaștep­tatei lib­ertăți, exis­tau un grup de oameni — nu foarte numeros — care gân­dea isto­ria cu câteva mutări înainte. Bine, bine, avem lib­er­tate, avem per­spec­tiva democrației, dar cu priv­i­legi­ile cum facem? Pen­tru că dis­tinșii domni și doamne despre care vor­bim nu erau niște munci­tori de la uzinele 23 August, ci dita­mai coloneii de secu­ri­tate și cogeamite foști sec­re­tari de par­tid.

În prin­cipiu aveau de ce să fie mulțu­miți. În frun­tea țării se afla omul lor, Nelu Ili­escu, comu­nist de încredere care știa să tem­pereze avân­tul necon­tro­lat al mulțimii către exce­sele cap­i­tal­iste. Mai întâi tre­buiau așezate frâiele economiei în mâinile cui tre­buie și abia apoi să se vor­bească despre lib­era iniția­tivă. Așa că au început să se gân­dească, indi­vid­ual sau împre­ună, cum să bricoleze noua ide­olo­gie politică cu care să con­troleze pros­timea. Care pros­time, în sen­sul matu­rității civice de a prac­tica democrația, se afla din belșug în Româ­nia post-decembristă.

Ideile de dreapta nu erau prea con­ven­abile. Aveau deza­van­ta­jul că lăsau com­petiția prea liberă, iar resursele prea la îndemâna tuturor și ei ar fi pier­dut avan­ta­jele pe care și le doreau. Era din cale afară de per­icu­los să înceapă un soi de trans­parență eco­nom­ică, să dev­ină viz­ibil cine con­trolează fos­tele între­prinderi de stat și cum le deturnează spre pro­pri­etatea pri­vată a celor aleși. Așadar lib­er­al­is­mul și con­ser­va­toris­mul creștin-democrat nu erau deloc bin­evenite.

Nici comu­nis­mul nu mai mergea prac­ti­cat. Oamenii dez­voltaseră brusc și com­plet neaștep­tat o aver­si­une teri­bilă față de această ide­olo­gie, chiar dacă aspi­rați­ile lor sociale și eco­nom­ice erau în con­tin­uare de natură comu­nistă: să aibă loc de muncă sigur, să se dea salarii mai mari, să se dea casă și butelie. Însă de îndată ce mergeai mai departe de asta și înce­peai să vor­bești de plan­i­fi­care și muncă, un cor de proteste se auzea fără întârziere, etichetând aseme­nea idei drept "prac­tici de tristă amintire".

Din­tre toate ismele disponi­bile la momen­tul acela, sin­gu­rul care părea con­ven­abil nevoilor celor ce vroiau să ia put­erea părea să fie social-democrația. Firește, cu niște ajustări sem­ni­fica­tive, pen­tru că banii nu tre­buiau risip­iți pe pro­grame sociale, ci diri­jați spre anu­mite buzunare — doar dis­cur­sul politic era bun pen­tru a fi dis­tribuit cu gen­eroz­i­tate. Trep­tat grupul celor care par­ve­neau au început să adauge și nițel națion­al­ism, un pic de anti-capitalism, un strop de "democrație orig­i­nală", dându-și seama că pot crea pro­pria lor rețetă ide­o­log­ică, potriv­ită per­fect nevoilor lor.

În fond cap­i­tal­is­mul are în cen­trul său cap­i­talul, social­is­mul se con­cen­trează pe aspectele sociale, iar comu­nis­mul pe pro­pri­etatea comună. Pe ei îi interesa în primul rând pro­movarea corupției legal­izate — cum ar putea să se numească o ast­fel de ide­olo­gie dacă nu corupțion­ism? Iar pen­tru că cei ce con­duceau țara erau văzuți ca niște nobili baroni ce împart pâinea și drep­tatea pe pămân­turile lor, corupțion­is­mul a dobân­dit și o tentă spe­cific locală, boieresc-fanariotă.

Man­i­fes­tul corupțion­is­mu­lui boieresc este sim­plu: pros­timea tre­buie ador­mită cu vorbe, în timp ce baron­imea se îmbogățește la adă­pos­tul legilor care îi pro­te­jează și le îngă­duie să fure mai departe. Acuma nu vă închipuiți că nu știu ce con­clavuri de filo­zofi au med­i­tat ani la rân­dul pen­tru a teo­retiza această orig­i­nală ide­olo­gie. Ea s‑a năs­cut sin­gură, nițel chi­nu­ită și cu destule defecte, din prac­tica de zi cu zi a hoției și min­ci­u­nii politice. Cu fiecare an, cu fiecare rând de alegeri, s‑a per­fecționat și a devenit tot mai efi­cientă pen­tru aceia care au conceput‑o. Și prob­a­bil că ar fi con­tin­uat să crească pre­cum Făt Fru­mos, căci exem­plul poveștii de suc­ces a Rusiei era nu departe, iar terenul era prop­ice: unde mai găsești un popor destruc­turat și inca­pa­bil de coez­i­une națion­ală, pe care să‑l poți jecmăni până la ultimul leu fără să protesteze?

Numai că au apărut în poza geostrate­gică a estu­lui Europei niște eveni­mente noi care au adus după sine și niște jucă­tori noi. Iar ăstora corupțion­is­mul nu le prea priește, după cum se vede de câțiva ani încoace. Și uite așa, o dată cu ultimul mohi­can Ponta, e peri­col mare să se prăpădească acum corupțion­is­mul, o bună­tate de ide­olo­gie, con­tribuția orig­i­nală a românilor la teori­ile politice ale lumii.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu