În 1990, când românii încă nu se dezmeticiseră din euforia neașteptatei libertăți, existau un grup de oameni — nu foarte numeros — care gândea istoria cu câteva mutări înainte. Bine, bine, avem libertate, avem perspectiva democrației, dar cu privilegiile cum facem? Pentru că distinșii domni și doamne despre care vorbim nu erau niște muncitori de la uzinele 23 August, ci ditamai coloneii de securitate și cogeamite foști secretari de partid.
În principiu aveau de ce să fie mulțumiți. În fruntea țării se afla omul lor, Nelu Iliescu, comunist de încredere care știa să tempereze avântul necontrolat al mulțimii către excesele capitaliste. Mai întâi trebuiau așezate frâiele economiei în mâinile cui trebuie și abia apoi să se vorbească despre libera inițiativă. Așa că au început să se gândească, individual sau împreună, cum să bricoleze noua ideologie politică cu care să controleze prostimea. Care prostime, în sensul maturității civice de a practica democrația, se afla din belșug în România post-decembristă.
Ideile de dreapta nu erau prea convenabile. Aveau dezavantajul că lăsau competiția prea liberă, iar resursele prea la îndemâna tuturor și ei ar fi pierdut avantajele pe care și le doreau. Era din cale afară de periculos să înceapă un soi de transparență economică, să devină vizibil cine controlează fostele întreprinderi de stat și cum le deturnează spre proprietatea privată a celor aleși. Așadar liberalismul și conservatorismul creștin-democrat nu erau deloc binevenite.
Nici comunismul nu mai mergea practicat. Oamenii dezvoltaseră brusc și complet neașteptat o aversiune teribilă față de această ideologie, chiar dacă aspirațiile lor sociale și economice erau în continuare de natură comunistă: să aibă loc de muncă sigur, să se dea salarii mai mari, să se dea casă și butelie. Însă de îndată ce mergeai mai departe de asta și începeai să vorbești de planificare și muncă, un cor de proteste se auzea fără întârziere, etichetând asemenea idei drept “practici de tristă amintire”.
Dintre toate ismele disponibile la momentul acela, singurul care părea convenabil nevoilor celor ce vroiau să ia puterea părea să fie social-democrația. Firește, cu niște ajustări semnificative, pentru că banii nu trebuiau risipiți pe programe sociale, ci dirijați spre anumite buzunare — doar discursul politic era bun pentru a fi distribuit cu generozitate. Treptat grupul celor care parveneau au început să adauge și nițel naționalism, un pic de anti-capitalism, un strop de “democrație originală”, dându-și seama că pot crea propria lor rețetă ideologică, potrivită perfect nevoilor lor.
În fond capitalismul are în centrul său capitalul, socialismul se concentrează pe aspectele sociale, iar comunismul pe proprietatea comună. Pe ei îi interesa în primul rând promovarea corupției legalizate — cum ar putea să se numească o astfel de ideologie dacă nu corupționism? Iar pentru că cei ce conduceau țara erau văzuți ca niște nobili baroni ce împart pâinea și dreptatea pe pământurile lor, corupționismul a dobândit și o tentă specific locală, boieresc-fanariotă.
Manifestul corupționismului boieresc este simplu: prostimea trebuie adormită cu vorbe, în timp ce baronimea se îmbogățește la adăpostul legilor care îi protejează și le îngăduie să fure mai departe. Acuma nu vă închipuiți că nu știu ce conclavuri de filozofi au meditat ani la rândul pentru a teoretiza această originală ideologie. Ea s‑a născut singură, nițel chinuită și cu destule defecte, din practica de zi cu zi a hoției și minciunii politice. Cu fiecare an, cu fiecare rând de alegeri, s‑a perfecționat și a devenit tot mai eficientă pentru aceia care au conceput‑o. Și probabil că ar fi continuat să crească precum Făt Frumos, căci exemplul poveștii de succes a Rusiei era nu departe, iar terenul era propice: unde mai găsești un popor destructurat și incapabil de coeziune națională, pe care să‑l poți jecmăni până la ultimul leu fără să protesteze?
Numai că au apărut în poza geostrategică a estului Europei niște evenimente noi care au adus după sine și niște jucători noi. Iar ăstora corupționismul nu le prea priește, după cum se vede de câțiva ani încoace. Și uite așa, o dată cu ultimul mohican Ponta, e pericol mare să se prăpădească acum corupționismul, o bunătate de ideologie, contribuția originală a românilor la teoriile politice ale lumii.
Lasă un comentariu