Minte-mă ca să te mint și eu

Demult, acum mai bine de treizeci de ani, era la modă strân­sul recoltelor cu sol­dații și stu­denții. Am avut ghin­ionul și norocul să trăi­esc acele tim­puri — ghin­ion pen­tru că pe atunci îmi părea că e un mare chin, noroc pen­tru că azi știu mai multe despre lumea reală decât ori­care orășean lip­sit de ast­fel de expe­riențe. Se spune că ceea ce nu te omoară te întărește și cred că — într‑o anu­mită măsură și până la o lim­ită rezon­abilă — e foarte ade­vărat.

La vre­mea când mă trim­is­eseră țara și par­tidul să fac stag­iul mil­i­tar obi­ceiul de a scoate sol­dații pe ogoare era deja starea de nor­mal­i­tate. Așa se face că am ajuns împre­ună cu cama­razii mei, viitorii colegi de fac­ul­tate, să culegem struguri pe undeva pe lângă Lip­nița, în Dobro­gea. Cât vedeai cu ochii în jur era vie — nicio­dată n‑am mai avut sen­ti­men­tul acela de pierdere a reperelor într‑o lume a rân­durilor infi­nite, aproape per­fect alini­ate, care păreau să se întindă până la mar­gin­ile pămân­tu­lui. Tre­aba noas­tră era pe cât de sim­plă, pe atât de impor­tantă: tre­buia să tre­cem de trei ori prin vie, de fiecare dată cu o altă mis­i­une.

Prima tre­cere era menită să strângă strugurii pen­tru export — se zvonea că lădițele pe care le umpleam ar fi mers apoi în Sue­dia, dar nimeni nu putea să con­firme că era așa ori ba. Alegeam doar strugurii per­fecți, fără nici o pată pe boabe, galben-aurii de copți și‑i așezam în lădițe după sis­temul oglindă, adică ascun­deam codița sub boabe pen­tru o prezentare impeca­bilă. După ce sfârșeam cu etapa asta, tre­ceam la faza a doua: con­sum București. Alegeam strugurii care nu erau foarte afec­tați, dar aveau diverse defecte rel­a­tiv mici: câteva boabe pătate de mană, cior­chinii mai puțin copți. Lădițele ar fi tre­buit să ajungă în aprozarele cap­i­talei și unii din­tre noi — printre care și eu — ne imag­i­nam cum vor arăta strugurii ăștia în raf­turile mag­a­zinelor. La sfârșit tre­ceam încă o dată și strângeam tot ce rămăs­ese, oricât de urâți ar fi fost strugurii, oricât de stri­cați — totul mergea la vinifi­cație. Nici nu mai puneam în lădițe, strângeam cu gălețile pe care apoi le răs­tur­nam într‑o remorcă trasă la mar­ginea rân­durilor de vie, în care doi colegi căl­cau cu cizmele de cau­ciuc ca să zdrobească boa­bele și să încapă cât mai multă recoltă. Imag­inea fecioarelor care strivesc strugurii în ciu­bere de lemn, căl­când des­culțe și sen­zuale, mă face întot­deauna să zâmbesc — real­i­tatea e cu mult mai proza­ică.

Nimeni nu purta grija recoltei strânse în remorca pen­tru cramă, era de ajuns să nu se reverse peste mar­gin­ile obloanelor, mai cu seamă că dru­mul prin vie era destul de plin de hâr­toape. Lădițele pen­tru con­sumul bucurește­nilor erau inspec­tate de un nene cu halat și bască, a cărui grijă era să nu ajungă printre struguri vreun cior­chine prea putregăit, care să umple de muce­gai un trans­port întreg în cele câteva zile cât dura încăr­carea și dru­mul până la depozitele de la între­prinderea de stat Aprozar. Însă lădițele de export erau cen­trul atenției: se ver­i­fica în fiecare lădiță cal­i­tatea strugurilor culeși, iar un inginer de la fermă ne explica plin de impor­tanță că n‑avem voie să greșim pen­tru că "se pierde con­trac­tul de export".

Mi-am amintit toată isto­ria asta deunăzi, când am des­fă­cut acasă un pachet de ciu­perci pleu­ro­tus din Polo­nia. În ultima vreme cumpărasem aseme­nea ciu­perci, însă românești și de fiecare dată am fost cam deza­măgit de cal­i­tatea lor — pline de apă, cam bătrâne și cu o con­sis­tență fibroasă — așa că le-am ocolit o vreme. M‑am gân­dit însă că, fiind impor­tate din Polo­nia, adică pro­duse "pen­tru export" vor fi fiind mai bune. Acasă am des­fă­cut plas­ticul ambal­a­ju­lui și, sub un prim strat de ciu­perci ară­toase, am găsit asta:

A devenit o nor­mal­i­tate să ne mințim unii pe ceilalți în priv­ința cal­ității pro­duselor pe care ni le vin­dem rec­i­proc. E deja firesc să găsești cozi și res­turi sub stratul de ciu­perci ară­toase, mor­covii mai urâți sunt bine mas­cați sub unii fru­moși puși la vedere, roși­ile de la fun­dul caserolei sig­i­late în plas­tic sunt nițel storcite. Com­pa­nia de tele­fonie mobilă te sună să te convingă să accepți niște clauze noi, "uitând" să menționeze deza­van­ta­jele sau menționând doar în treacăt că în felul ăsta accepți încă doi ani de con­tract cu ei. Hainele pe care le cumpăram arată foarte bine până la primele spălări, încălțămintea își arată defectele după ce o purtăm de câteva ori. Nu știm nicio­dată sigur din ce fel de carne se fac apre­ci­atele șaorme care se vând pe stradă, dar avem cu toții bănuielile noas­tre, nu‑i așa?

E un soi de com­plic­i­tate tăcută în care sun­tem toți păr­tași, aproape fiecare prac­ticând min­ci­una la locul său de muncă, fiecare spunându-ne că avem jus­ti­fi­carea noas­tră per­son­ală — tre­buie să trăim, să ne câștigăm exis­tența, să ne creștem copiii, deci tre­buie să accep­tăm să fim duplic­i­tari față de semenii noștri că nu se poate alt­fel. În fond, astăzi nu se mai "pierde" nici un con­tract de export. Nimeni nu mai sancționează lipsa cal­ității. Când o con­statăm din pos­tura de con­suma­tor docil, înjurăm nițel și mergem mai departe — noi am fost fraierii, noi sun­tem de vină că n‑am ales bine. Când o con­statăm din pos­tura de coau­tori, închi­dem ochii și ne facem că n‑am văzut‑o.

Dar ceea ce mai trist și poate mai puțin evi­dent este că trep­tat accep­tăm min­ci­una ca nor­mal­i­tate, ca prac­tică accept­abilă social. Eu unul ajung să mă întreb cum se deose­bește din punct de vedere moral min­ci­una de a vinde scump un pro­dus cu știute defecte ascunse de fal­si­tatea unei diplome care atestă o cal­i­fi­care sau un doc­torat. De ce prima min­ci­ună este accept­abilă și se numește mar­ket­ing, iar cealaltă se numește impos­tură și este pedep­sită? Mai e de mirare că nimeni nu mai face caz de pla­giate și înșelă­torii când min­ci­una este prac­ti­cată la fiecare pas? Ne mai aștep­tăm ca soci­etatea să penal­izeze politi­cienii care nu se țin de cuvânt când min­ci­una stă cu noi la masă în fiecare zi?


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Mari Cebanu

    (y)

  2. Mihai Marta

    si acu' 50 de ani…

  3. Marius Stavilă

    Aseara, in gara Cluj, o "doamna" de 73 de ani, imbra­cata fistichiu, le povestea unor cucoane (sec­tante, cred), cum cala­toreste ea prin toata tara fara bilet de tren. Si explica relax­ata si amuzata cu lux de ama­nunte cum ii abu­reste pe nasi si supranasi "ca in viata ca sa traiesti mai trebe sa si mintesti". Asta pana cand a ajuns cu povestea la un sofer de auto­car, care i‑a promis ca o duce pana la Man­galia, gratis, dar la urcarea in masina i‑a spus ca a facut doar o gluma. Mama! ce indignare si ce blesteme i‑a tur­nat nenoroc­i­t­u­lui, ca nu i‑a fost rusine sa "minteasca" o femeie batrana..


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu