De­mult, acum mai bine de trei­zeci de ani, era la modă strân­sul re­col­te­lor cu sol­da­ții și stu­den­ții. Am avut ghi­nio­nul și no­ro­cul să tră­iesc acele tim­puri — ghi­nion pen­tru că pe atunci îmi pă­rea că e un mare chin, no­roc pen­tru că azi știu mai multe des­pre lu­mea re­ală de­cât ori­care oră­șean lip­sit de ast­fel de ex­pe­riențe. Se spune că ceea ce nu te omoară te în­tă­rește și cred că — într‑o anu­mită mă­sură și până la o li­mită re­zo­na­bilă — e foarte adevărat.

La vre­mea când mă tri­mi­se­seră țara și par­ti­dul să fac sta­giul mi­li­tar obi­ce­iul de a scoate sol­da­ții pe ogoare era deja sta­rea de nor­ma­li­tate. Așa se face că am ajuns îm­pre­ună cu ca­ma­ra­zii mei, vi­i­to­rii co­legi de fa­cul­tate, să cu­le­gem stru­guri pe un­deva pe lângă Li­p­nița, în Do­bro­gea. Cât ve­deai cu ochii în jur era vie — nici­o­dată n‑am mai avut sen­ti­men­tul acela de pier­dere a re­pe­re­lor într‑o lume a rân­du­ri­lor in­fi­nite, aproape per­fect ali­ni­ate, care pă­reau să se în­tindă până la mar­gi­nile pămân­tu­lui. Treaba noas­tră era pe cât de sim­plă, pe atât de im­por­tantă: tre­buia să tre­cem de trei ori prin vie, de fi­e­care dată cu o altă misiune.

Prima tre­cere era me­nită să strângă stru­gu­rii pen­tru ex­port — se zvo­nea că lă­di­țele pe care le um­pleam ar fi mers apoi în Su­e­dia, dar ni­meni nu pu­tea să con­firme că era așa ori ba. Ale­geam doar stru­gu­rii per­fecți, fără nici o pată pe bo­abe, gal­ben-au­rii de copți și‑i așe­zam în lă­dițe după sis­te­mul oglindă, adică as­cun­deam co­dița sub bo­abe pen­tru o pre­zen­tare im­pe­ca­bilă. După ce sfâr­șeam cu etapa asta, tre­ceam la faza a doua: con­sum Bu­cu­rești. Ale­geam stru­gu­rii care nu erau foarte afec­tați, dar aveau di­verse de­fecte re­la­tiv mici: câ­teva bo­abe pă­tate de mană, ciorchi­nii mai pu­țin copți. Lă­di­țele ar fi tre­buit să ajungă în apro­za­rele ca­pi­ta­lei și unii din­tre noi — prin­tre care și eu — ne ima­gi­nam cum vor arăta stru­gu­rii ăș­tia în raf­tu­rile ma­ga­zi­ne­lor. La sfâr­șit tre­ceam încă o dată și strân­geam tot ce ră­mă­sese, ori­cât de urâți ar fi fost stru­gu­rii, ori­cât de stri­cați — to­tul mer­gea la vi­ni­fi­ca­ție. Nici nu mai pu­neam în lă­dițe, strân­geam cu gă­le­țile pe care apoi le răs­tur­nam într‑o re­morcă trasă la mar­gi­nea rân­du­ri­lor de vie, în care doi co­legi căl­cau cu ci­zmele de cau­ciuc ca să zdro­bească bo­a­bele și să în­capă cât mai multă re­coltă. Ima­gi­nea fe­cioa­re­lor care stri­vesc stru­gu­rii în ciu­bere de lemn, căl­când des­culțe și sen­zu­ale, mă face în­tot­dea­una să zâm­besc — re­a­li­ta­tea e cu mult mai prozaică.

Ni­meni nu purta grija re­col­tei strânse în re­morca pen­tru cramă, era de ajuns să nu se re­verse peste mar­gi­nile obloa­ne­lor, mai cu seamă că dru­mul prin vie era des­tul de plin de hâr­toape. Lă­di­țele pen­tru con­su­mul bu­cu­reș­te­ni­lor erau in­spec­tate de un nene cu ha­lat și bască, a că­rui grijă era să nu ajungă prin­tre stru­guri vreun ciorchine prea pu­tre­găit, care să um­ple de mu­ce­gai un trans­port în­treg în cele câ­teva zile cât dura în­căr­ca­rea și dru­mul până la de­po­zi­tele de la în­tre­prin­de­rea de stat Apro­zar. Însă lă­di­țele de ex­port erau cen­trul aten­ției: se ve­ri­fica în fi­e­care lă­diță ca­li­ta­tea stru­gu­ri­lor cu­leși, iar un in­gi­ner de la fermă ne ex­plica plin de im­por­tanță că n‑avem voie să greșim pen­tru că “se pierde con­trac­tul de export”.

Mi-am amin­tit toată is­to­ria asta de­u­năzi, când am desfă­cut acasă un pa­chet de ciu­perci ple­u­ro­tus din Po­lo­nia. În ul­tima vreme cum­pă­ra­sem ase­me­nea ciu­perci, însă ro­mâ­nești și de fi­e­care dată am fost cam dez­a­mă­git de ca­li­ta­tea lor — pline de apă, cam bă­trâne și cu o con­sis­tență fi­broasă — așa că le-am oco­lit o vreme. M‑am gân­dit însă că, fi­ind im­por­tate din Po­lo­nia, adică pro­duse “pen­tru ex­port” vor fi fi­ind mai bune. Acasă am desfă­cut plas­ti­cul am­ba­la­ju­lui și, sub un prim strat de ciu­perci ară­toase, am gă­sit asta:

A de­ve­nit o nor­ma­li­tate să ne min­țim unii pe cei­lalți în pri­vința ca­li­tă­ții pro­du­se­lor pe care ni le vin­dem re­ci­proc. E deja fi­resc să gă­sești cozi și res­turi sub stra­tul de ciu­perci ară­toase, morco­vii mai urâți sunt bine mas­cați sub unii fru­moși puși la ve­dere, ro­și­ile de la fun­dul ca­se­ro­lei si­gi­late în plas­tic sunt nițel sto­rcite. Com­pa­nia de te­le­fo­nie mo­bilă te sună să te con­vingă să ac­cepți niște cla­uze noi, “ui­tând” să men­țio­neze dez­a­van­ta­jele sau men­ționând doar în trea­căt că în fe­lul ăsta ac­cepți încă doi ani de con­tract cu ei. Hai­nele pe care le cum­pă­ram arată foarte bine până la pri­mele spă­lări, în­căl­ță­min­tea își arată de­fec­tele după ce o pur­tăm de câ­teva ori. Nu știm nici­o­dată si­gur din ce fel de carne se fac apre­cia­tele șa­orme care se vând pe stradă, dar avem cu to­ții bă­nu­ie­lile noas­tre, nu‑i așa?

E un soi de com­pli­ci­tate tă­cută în care sun­tem toți păr­tași, aproape fi­e­care prac­ti­când min­ciuna la lo­cul său de muncă, fi­e­care spu­nându-ne că avem jus­ti­fi­ca­rea noas­tră per­so­nală — tre­buie să trăim, să ne câști­găm exis­tența, să ne creș­tem co­piii, deci tre­buie să ac­cep­tăm să fim du­pli­ci­tari față de se­me­nii noș­tri că nu se poate alt­fel. În fond, as­tăzi nu se mai “pierde” nici un con­tract de ex­port. Ni­meni nu mai sanc­țio­nează lipsa ca­li­tă­ții. Când o con­sta­tăm din pos­tura de con­su­ma­tor do­cil, în­ju­răm nițel și mer­gem mai de­parte — noi am fost fra­ie­rii, noi sun­tem de vină că n‑am ales bine. Când o con­sta­tăm din pos­tura de coa­u­tori, în­chi­dem ochii și ne fa­cem că n‑am văzut‑o.

Dar ceea ce mai trist și poate mai pu­țin evi­dent este că trep­tat ac­cep­tăm min­ciuna ca nor­ma­li­tate, ca prac­tică ac­cep­ta­bilă so­cial. Eu unul ajung să mă în­treb cum se de­o­se­bește din punct de ve­dere mo­ral min­ciuna de a vinde scump un pro­dus cu ști­ute de­fecte as­cunse de fal­si­ta­tea unei di­plome care atestă o ca­li­fi­care sau un doc­to­rat. De ce prima min­ciună este ac­cep­ta­bilă și se nu­mește mar­ke­ting, iar cea­laltă se nu­mește im­pos­tură și este pe­dep­sită? Mai e de mi­rare că ni­meni nu mai face caz de pla­gi­ate și în­șe­lă­to­rii când min­ciuna este prac­ti­cată la fi­e­care pas? Ne mai aș­tep­tăm ca so­ci­e­ta­tea să pe­na­li­zeze po­li­ti­cie­nii care nu se țin de cu­vânt când min­ciuna stă cu noi la masă în fi­e­care zi?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Mari Cebanu

    (y)

  2. Mihai Marta

    si acu’ 50 de ani…

  3. Marius Stavilă

    Aseara, in gara Cluj, o “doamna” de 73 de ani, im­bra­cata fis­ti­chiu, le po­ves­tea unor cu­coane (sec­tante, cred), cum ca­la­to­reste ea prin toata tara fara bi­let de tren. Si ex­plica re­la­xata si amu­zata cu lux de ama­nunte cum ii abu­reste pe nasi si su­pra­nasi “ca in vi­ata ca sa tra­iesti mai trebe sa si min­testi”. Asta pana cand a ajuns cu po­ves­tea la un so­fer de auto­car, care i‑a pro­mis ca o duce pana la Man­ga­lia, gra­tis, dar la ur­ca­rea in ma­sina i‑a spus ca a fa­cut doar o gluma. Mama! ce in­dig­nare si ce bles­teme i‑a tur­nat ne­no­ro­ci­tu­lui, ca nu i‑a fost ru­sine sa “min­teasca” o fe­meie batrana..


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.