Minte‐mă ca să te mint și eu

Demult, acum mai bine de trei­zeci de ani, era la modă strân­sul recol­te­lor cu sol­da­ții și stu­den­ții. Am avut ghi­nio­nul și noro­cul să tră­iesc acele tim­puri – ghi­nion pen­tru că pe atunci îmi părea că e un mare chin, noroc pen­tru că azi știu mai multe des­pre lumea reală decât ori­care oră­șean lip­sit de ast­fel de expe­riențe. Se spune că ceea ce nu te omoară te întă­rește și cred că – într‐o anu­mită măsură și până la o limită rezo­na­bilă – e foarte ade­vă­rat.

La vre­mea când mă tri­mi­se­seră țara și par­ti­dul să fac sta­giul mili­tar obi­ce­iul de a scoate sol­da­ții pe ogoare era deja sta­rea de nor­ma­li­tate. Așa se face că am ajuns împre­ună cu cama­ra­zii mei, vii­to­rii colegi de facul­tate, să cule­gem stru­guri pe undeva pe lângă Lip­nița, în Dobro­gea. Cât vedeai cu ochii în jur era vie – nici­o­dată n‐am mai avut sen­ti­men­tul acela de pier­dere a repe­re­lor într‐o lume a rân­du­ri­lor infi­nite, aproape per­fect ali­ni­ate, care păreau să se întindă până la mar­gi­nile pămân­tu­lui. Treaba noas­tră era pe cât de sim­plă, pe atât de impor­tantă: tre­buia să tre­cem de trei ori prin vie, de fie­care dată cu o altă misiune.

Prima tre­cere era menită să strângă stru­gu­rii pen­tru export – se zvo­nea că lădi­țele pe care le umpleam ar fi mers apoi în Sue­dia, dar nimeni nu putea să con­firme că era așa ori ba. Ale­geam doar stru­gu­rii per­fecți, fără nici o pată pe boabe, galben‐aurii de copți și‐i așe­zam în lădițe după sis­te­mul oglindă, adică ascun­deam codița sub boabe pen­tru o pre­zen­tare impe­ca­bilă. După ce sfâr­șeam cu etapa asta, tre­ceam la faza a doua: con­sum Bucu­rești. Ale­geam stru­gu­rii care nu erau foarte afec­tați, dar aveau diverse defecte rela­tiv mici: câteva boabe pătate de mană, ciorchi­nii mai puțin copți. Lădi­țele ar fi tre­buit să ajungă în apro­za­rele capi­ta­lei și unii din­tre noi – prin­tre care și eu – ne ima­gi­nam cum vor arăta stru­gu­rii ăștia în raf­tu­rile maga­zi­ne­lor. La sfâr­șit tre­ceam încă o dată și strân­geam tot ce rămă­sese, ori­cât de urâți ar fi fost stru­gu­rii, ori­cât de stri­cați – totul mer­gea la vini­fi­ca­ție. Nici nu mai puneam în lădițe, strân­geam cu găle­țile pe care apoi le răs­tur­nam într‐o remorcă trasă la mar­gi­nea rân­du­ri­lor de vie, în care doi colegi căl­cau cu cizmele de cau­ciuc ca să zdro­bească boa­bele și să încapă cât mai multă recoltă. Ima­gi­nea fecioa­re­lor care stri­vesc stru­gu­rii în ciu­bere de lemn, căl­când des­culțe și sen­zu­ale, mă face întot­dea­una să zâm­besc – rea­li­ta­tea e cu mult mai pro­zaică.

Nimeni nu purta grija recol­tei strânse în remorca pen­tru cramă, era de ajuns să nu se reverse peste mar­gi­nile obloa­ne­lor, mai cu seamă că dru­mul prin vie era des­tul de plin de hâr­toape. Lădi­țele pen­tru con­su­mul bucu­reș­te­ni­lor erau inspec­tate de un nene cu halat și bască, a cărui grijă era să nu ajungă prin­tre stru­guri vreun ciorchine prea putre­găit, care să umple de muce­gai un trans­port întreg în cele câteva zile cât dura încăr­ca­rea și dru­mul până la depo­zi­tele de la între­prin­de­rea de stat Apro­zar. Însă lădi­țele de export erau cen­trul aten­ției: se veri­fica în fie­care lădiță cali­ta­tea stru­gu­ri­lor culeși, iar un ingi­ner de la fermă ne explica plin de impor­tanță că n‐avem voie să greșim pen­tru că "se pierde con­trac­tul de export".

Mi‐am amin­tit toată isto­ria asta deu­năzi, când am desfă­cut acasă un pachet de ciu­perci ple­u­ro­tus din Polo­nia. În ultima vreme cum­pă­ra­sem ase­me­nea ciu­perci, însă româ­nești și de fie­care dată am fost cam dez­a­mă­git de cali­ta­tea lor – pline de apă, cam bătrâne și cu o con­sis­tență fibroasă – așa că le‐am oco­lit o vreme. M‐am gân­dit însă că, fiind impor­tate din Polo­nia, adică pro­duse "pen­tru export" vor fi fiind mai bune. Acasă am desfă­cut plas­ti­cul amba­la­ju­lui și, sub un prim strat de ciu­perci ară­toase, am găsit asta:

A deve­nit o nor­ma­li­tate să ne min­țim unii pe cei­lalți în pri­vința cali­tă­ții pro­du­se­lor pe care ni le vin­dem reci­proc. E deja firesc să găsești cozi și res­turi sub stra­tul de ciu­perci ară­toase, morco­vii mai urâți sunt bine mas­cați sub unii fru­moși puși la vedere, roși­ile de la fun­dul case­ro­lei sigi­late în plas­tic sunt nițel sto­rcite. Com­pa­nia de tele­fo­nie mobilă te sună să te con­vingă să accepți niște cla­uze noi, "uitând" să men­țio­neze dez­a­van­ta­jele sau men­ționând doar în trea­căt că în felul ăsta accepți încă doi ani de con­tract cu ei. Hai­nele pe care le cum­pă­ram arată foarte bine până la pri­mele spă­lări, încăl­ță­min­tea își arată defec­tele după ce o pur­tăm de câteva ori. Nu știm nici­o­dată sigur din ce fel de carne se fac apre­cia­tele șaorme care se vând pe stradă, dar avem cu toții bănu­ie­lile noas­tre, nu‐i așa?

E un soi de com­pli­ci­tate tăcută în care sun­tem toți păr­tași, aproape fie­care prac­ti­când min­ciuna la locul său de muncă, fie­care spunându‐ne că avem jus­ti­fi­ca­rea noas­tră per­so­nală – tre­buie să trăim, să ne câști­găm exis­tența, să ne creș­tem copiii, deci tre­buie să accep­tăm să fim dupli­ci­tari față de seme­nii noș­tri că nu se poate alt­fel. În fond, astăzi nu se mai "pierde" nici un con­tract de export. Nimeni nu mai sanc­țio­nează lipsa cali­tă­ții. Când o con­sta­tăm din pos­tura de con­su­ma­tor docil, înju­răm nițel și mer­gem mai departe – noi am fost fra­ie­rii, noi sun­tem de vină că n‐am ales bine. Când o con­sta­tăm din pos­tura de coa­u­tori, închi­dem ochii și ne facem că n‐am văzut‐o.

Dar ceea ce mai trist și poate mai puțin evi­dent este că trep­tat accep­tăm min­ciuna ca nor­ma­li­tate, ca prac­tică accep­ta­bilă social. Eu unul ajung să mă întreb cum se deo­se­bește din punct de vedere moral min­ciuna de a vinde scump un pro­dus cu ști­ute defecte ascunse de fal­si­ta­tea unei diplome care atestă o cali­fi­care sau un doc­to­rat. De ce prima min­ciună este accep­ta­bilă și se numește mar­ke­ting, iar cea­laltă se numește impos­tură și este pedep­sită? Mai e de mirare că nimeni nu mai face caz de pla­gi­ate și înșe­lă­to­rii când min­ciuna este prac­ti­cată la fie­care pas? Ne mai aștep­tăm ca soci­e­ta­tea să pena­li­zeze poli­ti­cie­nii care nu se țin de cuvânt când min­ciuna stă cu noi la masă în fie­care zi?


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Dacă ai ceva de spus...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Mari Cebanu
    Mari Cebanu

    (y)

  2. Mihai Marta
    Mihai Marta

    si acu' 50 de ani…

  3. Marius Stavilă

    Aseara, in gara Cluj, o "doamna" de 73 de ani, imbra­cata fis­ti­chiu, le poves­tea unor cucoane (sec­tante, cred), cum cala­to­reste ea prin toata tara fara bilet de tren. Si explica rela­xata si amu­zata cu lux de ama­nunte cum ii abu­reste pe nasi si supra­nasi "ca in viata ca sa tra­iesti mai trebe sa si min­testi". Asta pana cand a ajuns cu poves­tea la un sofer de auto­car, care i‐a pro­mis ca o duce pana la Man­ga­lia, gra­tis, dar la urca­rea in masina i‐a spus ca a facut doar o gluma. Mama! ce indig­nare si ce bles­teme i‐a tur­nat neno­ro­ci­tu­lui, ca nu i‐a fost rusine sa "min­teasca" o femeie batrana..


Meniu