Tragedia greacă e departe de a se fi încheiat. Ieri, la discuțiile despre ieșirea Greciei din zona euro, s‑au spus multe cuvinte sforăitoare și de o parte și de alta, iar concluzia finală a fost că nu există o concluzie finală. Guvernul grec mai are un termen până vineri să vină cu soluții pentru criza financiară și economică a propriei țări.
Numai că guvernul grec habar n‑are ce să facă. Mulțime de analiști își dau cu părerea despre strategia de negociere a lui Tsipras și a miniștrilor lui, despre cum îi țin în șah pe liderii Europei și toți par căzuți în admirația primului ministru grec. Ce strateg! Ce inteligență! Ce abilități! Urmăresc declarațiile și gesturile acestui personaj și, pe zi ce trece, realizez că face parte dintr‑o categorie de oameni pe care îi întâlnesc tot mai des în ultima vreme: liderii de sindicarton.
Tsipras a ajuns la putere speculând nemulțumirile populare față de o putere politică incapabilă să facă o reformă radicală și eficace, într‑o țară care vrea să scape de datorii fără să facă nici un fel de sacrificii. Nu avea nici un fel de soluții concrete pentru problemele Greciei, dar gloria politică e un obiectiv care nu are nevoie de justificări morale. A guvernat un timp fără să îmbunătățească cu nimic starea țării și a ajuns la scadența gestiunii sale. Pus în fața realităților tot mai dure, Tsipras a fugit de responsabilitatea deciziei politice și a pasat‑o poporului: să spună grecii dacă vor austeritate și reforme dure.
E evident că nimeni nu-și dorește să facă sacrificii. E nevoie de multă maturitate ca popor ca să accepți măsuri neplăcute. Elvețienii, de pildă, tocmai au refuzat de curând creșterea salariului minim pe economie de teama potențialelor consecințe negative în contextul supraaprecierii francului. Credeți că elvețianul de rând e doctor în economie? Cu siguranță nu, dar politicienii și guvernanții au explicat pe înțelesul tuturor ce consecințe poate avea mărirea salariului minim, iar oamenii au luat o decizie rațională.
A făcut Tsipras același lucru? Nu. A pus o întrebare tehnică și complicată, legată de condițiile impuse de creditorii Greciei, la care răspunsul era relativ evident. A pasat responsabilitatea deciziei către popor: nu el a decis, ci națiunea democratică elenă. Vreți să vă fie mai greu? Nuuu, a răspuns în cor poporul grec. După care, victorios, s‑a dus țanțoș la Bruxelles să le spună liderilor europeni că nu acceptă regulile lor, dar nici nu iese din zona euro. Păi și cum procedați? — au întrebat ceilalți. Încă o dată liderul de sindicarton a apelat la singura tehnică pe care o cunoaște: pasarea responsabilității. Spuneți voi, pentru că asta nu e o problemă a Greciei, ci a întregii Europe! Să mori tu, Tsipras, că asta e problema tuturor!
Liderul de sindicarton are un singur mod de a opera: transferul responsabilității. Când e nevoie să se stabilească o direcție către care să se îndrepte, transferă problema către cei pe care îi conduce și‑i întreabă: încotro vreți să mergem? Puțin importă pentru el dacă cei întrebați au calificarea de a lua o decizie bună sau dacă direcția aleasă duce spre mai bine sau mai rău — vorba e că el e democrat și că ascultă vocea poporului. Când e nevoie de soluții, transferă problema către alții, generalizând (nu e o problema doar a noastră, e o problemă de sistem) sau victimizându-se (problemele sunt “greaua moștenire” de la predecesori). Impostura și incompetența pot fi astfel etern mascate sub acest aparent joc democratic, în care el nu-și asumă niciodată nici o responsabilitate.
Privind din această perspectivă, realizez că și liderii politici din România fac același joc. Nu se autopropun ca vizionari sau strategi politici și sociali, ci ca îndemânateci lideri de sindicat care caută benevolența unei părți a populației, făcându‑i pe plac, în timp ce ei fură pe îndelete. E o criză de leadership în politica de azi, iar popoarele (unele dintre ele mai mult decât altele) par incapabile să scape de acest gen de parazitism politic. Nu pot identifica lideri autentici, nu au nici competența necesară pentru a le înțelege și judeca greșelile de guvernare. Ca într-un sistem de vase comunicante, puterea se mută dintr-un partid în altul fără să își schimbe compoziția: demagogie, populism, corupție.
România ar putea fi Grecia de peste niște ani. Dacă lupta împotriva corupției reușește, vom scăpa de niște lideri de sindicarton, de guvernanți impostori și hoți. Problema e alta. Problema e ce punem în loc. Căci dacă alegem propriul nostru Tsipras…
Lasă un comentariu