Lideri de sindicarton

Trage­dia greacă e departe de a se fi încheiat. Ieri, la dis­cuți­ile despre ieșirea Gre­ciei din zona euro, s‑au spus multe cuvinte sforăi­toare și de o parte și de alta, iar con­cluzia finală a fost că nu există o con­cluzie finală. Guver­nul grec mai are un ter­men până vineri să vină cu soluții pen­tru criza finan­ciară și eco­nom­ică a pro­priei țări.

Numai că guver­nul grec habar n‑are ce să facă. Mulțime de anal­iști își dau cu păr­erea despre strate­gia de negociere a lui Tsipras și a miniștrilor lui, despre cum îi țin în șah pe lid­erii Europei și toți par căzuți în admi­rația primu­lui min­istru grec. Ce strateg! Ce inteligență! Ce abil­ități! Urmăresc declar­ați­ile și ges­turile aces­tui per­sonaj și, pe zi ce trece, real­izez că face parte dintr‑o cat­e­gorie de oameni pe care îi întâl­nesc tot mai des în ultima vreme: lid­erii de sindi­car­ton.

Tsipras a ajuns la put­ere speculând nemulțu­mir­ile pop­u­lare față de o put­ere politică inca­pa­bilă să facă o reformă rad­i­cală și efi­cace, într‑o țară care vrea să scape de datorii fără să facă nici un fel de sac­ri­ficii. Nu avea nici un fel de soluții con­crete pen­tru prob­lemele Gre­ciei, dar glo­ria politică e un obiec­tiv care nu are nevoie de jus­ti­ficări morale. A guver­nat un timp fără să îmbunătățească cu nimic starea țării și a ajuns la sca­dența gestiu­nii sale. Pus în fața real­ităților tot mai dure, Tsipras a fugit de respon­s­abil­i­tatea deciziei politice și a pasat‑o poporu­lui: să spună grecii dacă vor aus­ter­i­tate și reforme dure.

E evi­dent că nimeni nu-și dorește să facă sac­ri­ficii. E nevoie de multă matu­ri­tate ca popor ca să accepți măsuri neplă­cute. Elvețienii, de pildă, toc­mai au refuzat de curând creșterea salari­u­lui minim pe economie de teama potențialelor con­secințe neg­a­tive în con­tex­tul supraa­precierii fran­cu­lui. Cre­deți că elvețianul de rând e doc­tor în economie? Cu sig­u­ranță nu, dar politi­cienii și guver­nanții au expli­cat pe înțe­le­sul tuturor ce con­secințe poate avea mărirea salari­u­lui minim, iar oamenii au luat o decizie rațion­ală.

A făcut Tsipras ace­lași lucru? Nu. A pus o între­bare tehnică și com­pli­cată, legată de condiți­ile impuse de cred­i­torii Gre­ciei, la care răspun­sul era rel­a­tiv evi­dent. A pasat respon­s­abil­i­tatea deciziei către popor: nu el a decis, ci nați­unea demo­c­ra­t­ică elenă. Vreți să vă fie mai greu? Nuuu, a răspuns în cor poporul grec. După care, vic­to­rios, s‑a dus țanțoș la Brux­elles să le spună lid­er­ilor europeni că nu acceptă reg­ulile lor, dar nici nu iese din zona euro. Păi și cum pro­cedați? — au între­bat ceilalți. Încă o dată lid­erul de sindi­car­ton a apelat la sin­gura tehnică pe care o cunoaște: pasarea respon­s­abil­ității. Spuneți voi, pen­tru că asta nu e o prob­lemă a Gre­ciei, ci a întregii Europe! Să mori tu, Tsipras, că asta e prob­lema tuturor!

Lid­erul de sindi­car­ton are un sin­gur mod de a opera: trans­ferul respon­s­abil­ității. Când e nevoie să se sta­bilească o direcție către care să se îndrepte, trans­feră prob­lema către cei pe care îi con­duce și‑i între­abă: încotro vreți să mergem? Puțin importă pen­tru el dacă cei între­bați au cal­i­fi­carea de a lua o decizie bună sau dacă direcția aleasă duce spre mai bine sau mai rău — vorba e că el e demo­c­rat și că ascultă vocea poporu­lui. Când e nevoie de soluții, trans­feră prob­lema către alții, gen­er­al­izând (nu e o prob­lema doar a noas­tră, e o prob­lemă de sis­tem) sau victimizându-se (prob­lemele sunt "greaua moștenire" de la pre­de­ce­sori). Impos­tura și incom­pe­tența pot fi ast­fel etern mas­cate sub acest aparent joc demo­c­ra­tic, în care el nu-și asumă nicio­dată nici o respon­s­abil­i­tate.

Privind din această per­spec­tivă, real­izez că și lid­erii politici din Româ­nia fac ace­lași joc. Nu se auto­propun ca vizionari sau strategi politici și sociali, ci ca îndemâ­nateci lid­eri de sindi­cat care caută benev­olența unei părți a pop­u­lației, făcându‑i pe plac, în timp ce ei fură pe îndelete. E o criză de lead­er­ship în polit­ica de azi, iar popoarele (unele din­tre ele mai mult decât altele) par inca­pa­bile să scape de acest gen de parazitism politic. Nu pot iden­ti­fica lid­eri aut­en­tici, nu au nici com­pe­tența nece­sară pen­tru a le înțelege și judeca greșelile de guvernare. Ca într-un sis­tem de vase comu­ni­cante, put­erea se mută dintr-un par­tid în altul fără să își schimbe com­poz­iția: dem­a­gogie, pop­ulism, corupție.

Româ­nia ar putea fi Gre­cia de peste niște ani. Dacă lupta împotriva corupției reușește, vom scăpa de niște lid­eri de sindi­car­ton, de guver­nanți impos­tori și hoți. Prob­lema e alta. Prob­lema e ce punem în loc. Căci dacă alegem pro­priul nos­tru Tsipras…


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu