Lideri de sindicarton

Tra­ge­dia greacă e departe de a se fi înche­iat. Ieri, la dis­cu­ți­ile des­pre ieși­rea Gre­ciei din zona euro, s‐au spus multe cuvinte sfo­ră­i­toare și de o parte și de alta, iar con­clu­zia finală a fost că nu există o con­clu­zie finală. Guver­nul grec mai are un ter­men până vineri să vină cu solu­ții pen­tru criza finan­ci­ară și eco­no­mică a pro­priei țări.

Numai că guver­nul grec habar n‐are ce să facă. Mul­țime de ana­liști își dau cu păre­rea des­pre stra­te­gia de nego­ci­ere a lui Tsi­pras și a miniș­tri­lor lui, des­pre cum îi țin în șah pe lide­rii Euro­pei și toți par căzuți în admi­ra­ția pri­mu­lui minis­tru grec. Ce stra­teg! Ce inte­li­gență! Ce abi­li­tăți! Urmă­resc decla­ra­ți­ile și ges­tu­rile aces­tui per­so­naj și, pe zi ce trece, rea­li­zez că face parte dintr‐o cate­go­rie de oameni pe care îi întâl­nesc tot mai des în ultima vreme: lide­rii de sin­di­car­ton.

Tsi­pras a ajuns la putere spe­culând nemul­țu­mi­rile popu­lare față de o putere poli­tică inca­pa­bilă să facă o reformă radi­cală și efi­cace, într‐o țară care vrea să scape de dato­rii fără să facă nici un fel de sacri­fi­cii. Nu avea nici un fel de solu­ții con­crete pen­tru pro­ble­mele Gre­ciei, dar glo­ria poli­tică e un obiec­tiv care nu are nevoie de jus­ti­fi­cări morale. A guver­nat un timp fără să îmbu­nă­tă­țească cu nimic sta­rea țării și a ajuns la sca­dența ges­tiu­nii sale. Pus în fața rea­li­tă­ți­lor tot mai dure, Tsi­pras a fugit de res­pon­sa­bi­li­ta­tea deci­ziei poli­tice și a pasat‐o popo­ru­lui: să spună gre­cii dacă vor aus­te­ri­tate și reforme dure.

E evi­dent că nimeni nu‐și dorește să facă sacri­fi­cii. E nevoie de multă matu­ri­tate ca popor ca să accepți măsuri neplă­cute. Elve­ție­nii, de pildă, toc­mai au refu­zat de curând creș­te­rea sala­ri­u­lui minim pe eco­no­mie de teama poten­ți­a­le­lor con­se­cințe nega­tive în con­tex­tul supra­a­pre­ci­e­rii fran­cu­lui. Cre­deți că elve­ția­nul de rând e doc­tor în eco­no­mie? Cu sigu­ranță nu, dar poli­ti­cie­nii și guver­nan­ții au expli­cat pe înțe­le­sul tutu­ror ce con­se­cințe poate avea mări­rea sala­ri­u­lui minim, iar oame­nii au luat o deci­zie rațio­nală.

A făcut Tsi­pras ace­lași lucru? Nu. A pus o între­bare teh­nică și com­pli­cată, legată de con­di­ți­ile impuse de cre­di­to­rii Gre­ciei, la care răs­pun­sul era rela­tiv evi­dent. A pasat res­pon­sa­bi­li­ta­tea deci­ziei către popor: nu el a decis, ci națiu­nea demo­cra­tică elenă. Vreți să vă fie mai greu? Nuuu, a răs­puns în cor popo­rul grec. După care, vic­to­rios, s‐a dus țan­țoș la Bru­xe­l­les să le spună lide­ri­lor euro­peni că nu acceptă regu­lile lor, dar nici nu iese din zona euro. Păi și cum pro­ce­dați? – au între­bat cei­lalți. Încă o dată lide­rul de sin­di­car­ton a ape­lat la sin­gura teh­nică pe care o cunoaște: pasa­rea res­pon­sa­bi­li­tă­ții. Spu­neți voi, pen­tru că asta nu e o pro­blemă a Gre­ciei, ci a între­gii Europe! Să mori tu, Tsi­pras, că asta e pro­blema tutu­ror!

Lide­rul de sin­di­car­ton are un sin­gur mod de a opera: trans­fe­rul res­pon­sa­bi­li­tă­ții. Când e nevoie să se sta­bi­lească o direc­ție către care să se îndrepte, trans­feră pro­blema către cei pe care îi con­duce și‐i întreabă: înco­tro vreți să mer­gem? Puțin importă pen­tru el dacă cei între­bați au cali­fi­ca­rea de a lua o deci­zie bună sau dacă direc­ția aleasă duce spre mai bine sau mai rău – vorba e că el e demo­crat și că ascultă vocea popo­ru­lui. Când e nevoie de solu­ții, trans­feră pro­blema către alții, gene­ra­li­zând (nu e o pro­blema doar a noas­tră, e o pro­blemă de sis­tem) sau victimizându‐se (pro­ble­mele sunt "greaua moș­te­nire" de la pre­de­ce­sori). Impos­tura și incom­pe­tența pot fi ast­fel etern mas­cate sub acest apa­rent joc demo­cra­tic, în care el nu‐și asumă nici­o­dată nici o res­pon­sa­bi­li­tate.

Pri­vind din această per­spec­tivă, rea­li­zez că și lide­rii poli­tici din Româ­nia fac ace­lași joc. Nu se auto­pro­pun ca vizio­nari sau stra­tegi poli­tici și soci­ali, ci ca îndemâ­na­teci lideri de sin­di­cat care caută bene­vo­lența unei părți a popu­la­ției, făcându‐i pe plac, în timp ce ei fură pe înde­lete. E o criză de lea­der­ship în poli­tica de azi, iar popoa­rele (unele din­tre ele mai mult decât altele) par inca­pa­bile să scape de acest gen de para­zi­tism poli­tic. Nu pot iden­ti­fica lideri auten­tici, nu au nici com­pe­tența nece­sară pen­tru a le înțe­lege și judeca gre­șe­lile de guver­nare. Ca într‐un sis­tem de vase comu­ni­cante, pute­rea se mută dintr‐un par­tid în altul fără să își schimbe com­po­zi­ția: dema­go­gie, populism, corup­ție.

Româ­nia ar putea fi Gre­cia de peste niște ani. Dacă lupta împo­triva corup­ției reu­șește, vom scăpa de niște lideri de sin­di­car­ton, de guver­nanți impos­tori și hoți. Pro­blema e alta. Pro­blema e ce punem în loc. Căci dacă ale­gem pro­priul nos­tru Tsi­pras…


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu