Falia unui viitor cutremur

Între Cara­cal și Văleni se întinde o imensă falie pe care nimeni nu vrea să o vadă. Și nu e doar din Olt până în Vaslui, ci se întinde și prin alte locuri ale României, o fisură imensă de‑a lun­gul căreia un viitor cutremur ar putea dev­asta lumea noas­tră, cea pe care azi o cre­dem oare­cum tih­nită și așezată în ros­turile sale. Nu e vorba de o miș­care tec­ton­ică, nu plăci ale scoarței ter­e­stre se cioc­nesc de‑a lun­gul aces­tei falii. E o rup­tură imensă între noi înșine. De‑a lun­gul ei se pro­duc zil­nic zgudui­turi pe care le res­imțim toți, neînțelegeri aparent mărunte de sub care se ivesc — atunci când avem stăru­ința de a le cerc­eta atent — dis­en­si­uni mult mai grave și mult mai dureroase. Și, când dăm de ele, ne speriem și le acoperim iute cu voită nepăsare și înadinsă super­fi­cial­i­tate pen­tru că nu avem cura­jul să le aducem la lumină.

Româ­nia este țara a două nați­uni ce trăi­esc împre­ună. Românii urbani și românii rurali împart ace­leași sim­boluri naționale, dar au cu fiecare zi tot mai puține lucruri în comun. Româ­nia urbană, restrânsă în jurul câtorva mari orașe, e pros­peră eco­nomic, ani­mată de oameni infor­mați și rel­a­tiv edu­cați. Românul urban are job, mașină, credit și un mil­ion de prostii despre care să creadă că sunt impor­tante și dau un sens vieții lui. Românul urban își duce copiii la școală și pune mare preț pe rezul­tatele edu­cației, chiar dacă cal­i­tatea învățămân­tu­lui îi ridică mari semne de între­bare. Românul urban e cel care generează cea mai mare parte din PIB, pen­tru că el e cel ce vinde, cumpără, pro­duce și servește.

Româ­nia rurală e mai ales cea din satele sărace ale Moldovei și Munte­niei, pe alocuri și prin alte părți ale țării, dez­in­for­mată sis­tem­atic și lip­sită de edu­cație ele­men­tară. Situ­ați­ile ireale înfățișate de jur­nal­iști pre­cum Răz­van Anghe­lescu în ale sale repor­taje Vax Pop­uli, cu oameni care nu știu unde se duce soarele seara, cine a scris Bib­lia sau pe ce plan­etă ne aflăm, sunt cazuri extreme, desigur. Dar ele nu fac decât să sem­naleze pro­funda prostie gen­er­ată de lipsa de edu­cație a românu­lui rural. Căci românul rural sub­zistă într‑o lume care îi pare potrivnică, fără să-și poată depăși vre­o­dată condiția de vic­timă. Nu știe să vândă, nu știe să pro­ducă, nu știe să fie efi­cient, nici efi­cace. Sin­gura lui sper­anță, sin­gura mân­tuire pe care o vede, este să i se dea. Ceva. Orice.

Firește, Româ­nia nu este polar­izată atât de sim­plist. Între românul urban și cel rural există o mie de tipuri de corci­turi, de la ruralul pseudo-urbanizat al târ­gurilor provin­ciale până la urbanul exas­perat ce tân­jește după sub­zis­tența pastoral-ecologistă. Dar aceste două tipuri dom­ină — românul-mai-degrabă-urban și românul-mai-degrabă-rural — dau con­tu­rurile prin­ci­pale, tușele defin­i­torii ale portre­tu­lui nos­tru ca popor. Între ele are loc de ceva vreme războiul româno-român. Românul-mai-degrabă-rural are convin­geri de stânga, visează la un stat pro­tec­tor și dar­nic, este habot­nic orto­dox, homo­fob și națion­al­ist. Românul-mai-degrabă-urban este încli­nat spre lib­er­al­ism, crede că statul e incom­pe­tent prin definiție și deci indezirabil, este orto­dox de con­ve­niență, ceva mai tol­er­ant și oare­cum cos­mopolit.

Poveștile dra­mat­ice pre­cum vio­lul de la Vaslui sau cel mai de curând dezvăluit de la Cara­cal nu fac decât să releve ca o radi­ografie dis­crepanțele fun­da­men­tale între aceste Românii. Pen­tru că nu e vorba de sim­ple difer­ențe de opinie, ci de sis­teme de val­ori com­plet diferite. Pen­tru unii vio­lul este o "greșeală a tinereții", jus­ti­fi­cată de poftele tru­pești ațâțate în mod firesc de un decol­teu gen­eros sau o fustă scurtă, ceva ce tre­buie tre­cut cu ved­erea. Pen­tru ceilalți e o crimă ce tre­buie pedep­sită prin cas­trarea chim­ică a vio­la­toru­lui, o oroare care jus­ti­fică muti­larea defin­i­tivă.

Dar nu astea sunt sin­gurele ocazii de a observa falia din­tre noi. Pla­giatul, al lui Ponta sau al oricui altcuiva, ne sep­ară la fel. Dor­ința de justiție fără com­pro­misuri ne așează aproape iden­tic de o parte și de alta. Tot cam pe aici ne-am împărțit între băsiști și pontaci. Spon­sorizarea bis­ericii din buge­tul de stat, ne‑a divizat tot cam așa. Ati­tudinea față de minorități, la fel. Tol­er­anța față de homo­sex­u­al­i­tate și ea. Și mi se pare că de fiecare dată rup­tura din­tre noi trece prin aproape ace­leași hotare, împărțindu-ne cu puține deose­biri în cam ace­leași două tabere. Fiecare dis­en­si­une, fiecare mic seism ne mai înde­părtează puțin unii de ceilalți, ne întărește dor­ința de a ne ignora rec­i­proc, crește ten­si­unea din­tre cele două Românii. Ne tol­erăm rec­i­proc, dar din ce în ce mai greu, din ce în ce mai puțin. E tot mai puțin impor­tant care din­tre cele două părți are drep­tate atâta timp cât nici­una din­tre ele nu face un pas către cealaltă ca s‑o înțe­leagă și s‑o ajute.

Mă tem că într‑o zi un cutremur se va pro­duce. Și mi‑e tare teamă de efectele lui necon­tro­late.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu