În­tre Ca­ra­cal și Vă­leni se în­tinde o imensă fa­lie pe care ni­meni nu vrea să o vadă. Și nu e doar din Olt până în Va­slui, ci se în­tinde și prin alte lo­curi ale Ro­mâ­niei, o fi­sură imensă de‑a lun­gul că­reia un vi­i­tor cu­tre­mur ar pu­tea de­vasta lu­mea noas­tră, cea pe care azi o cre­dem oa­re­cum tih­nită și așe­zată în ros­tu­rile sale. Nu e vorba de o miș­care tec­to­nică, nu plăci ale scoar­ței te­res­tre se cioc­nesc de‑a lun­gul aces­tei fa­lii. E o rup­tură imensă în­tre noi în­șine. De‑a lun­gul ei se pro­duc zil­nic zgu­du­i­turi pe care le re­sim­țim toți, ne­în­țe­le­geri apa­rent mă­runte de sub care se ivesc — atunci când avem stă­ru­ința de a le cer­ceta atent — di­sen­siuni mult mai grave și mult mai du­re­roase. Și, când dăm de ele, ne spe­riem și le aco­pe­rim iute cu vo­ită ne­pă­sare și în­a­dinsă su­per­fi­ci­a­li­tate pen­tru că nu avem cu­ra­jul să le adu­cem la lu­mină.

Ro­mâ­nia este țara a două na­țiuni ce tră­iesc îm­pre­ună. Ro­mâ­nii ur­bani și ro­mâ­nii ru­rali îm­part ace­leași sim­bo­luri na­țio­nale, dar au cu fi­e­care zi tot mai pu­ține lu­cruri în co­mun. Ro­mâ­nia ur­bană, res­trânsă în ju­rul câ­torva mari orașe, e pros­peră eco­no­mic, ani­mată de oa­meni in­for­mați și re­la­tiv edu­cați. Ro­mâ­nul ur­ban are job, ma­șină, cre­dit și un mi­lion de pros­tii des­pre care să cre­adă că sunt im­por­tante și dau un sens vie­ții lui. Ro­mâ­nul ur­ban își duce co­piii la școală și pune mare preț pe re­zul­ta­tele edu­ca­ției, chiar dacă ca­li­ta­tea în­vă­țămân­tu­lui îi ri­dică mari semne de în­tre­bare. Ro­mâ­nul ur­ban e cel care ge­ne­rează cea mai mare parte din PIB, pen­tru că el e cel ce vinde, cum­pără, pro­duce și ser­vește.

Ro­mâ­nia ru­rală e mai ales cea din sa­tele să­race ale Mol­do­vei și Mun­te­niei, pe alo­curi și prin alte părți ale ță­rii, dez­in­for­mată sis­te­ma­tic și lip­sită de edu­ca­ție ele­men­tară. Si­tu­a­ți­ile ire­ale în­fă­ți­șate de jur­na­liști pre­cum Răzvan An­ghe­lescu în ale sale re­por­taje Vax Po­puli, cu oa­meni care nu știu unde se duce soa­rele seara, cine a scris Bi­blia sau pe ce pla­netă ne aflăm, sunt ca­zuri ex­treme, de­si­gur. Dar ele nu fac de­cât să sem­na­leze pro­funda pros­tie ge­ne­rată de lipsa de edu­ca­ție a ro­mâ­nu­lui ru­ral. Căci ro­mâ­nul ru­ral su­b­zistă într‑o lume care îi pare po­tri­v­nică, fără să-și poată de­păși vreo­dată con­di­ția de vic­timă. Nu știe să vândă, nu știe să pro­ducă, nu știe să fie efi­cient, nici efi­cace. Sin­gura lui spe­ranță, sin­gura mân­tu­ire pe care o vede, este să i se dea. Ceva. Orice.

Fi­rește, Ro­mâ­nia nu este po­la­ri­zată atât de sim­plist. În­tre ro­mâ­nul ur­ban și cel ru­ral există o mie de ti­puri de corci­turi, de la ru­ra­lul pse­udo-ur­ba­ni­zat al târ­gu­ri­lor pro­vin­ci­ale până la ur­ba­nul exas­pe­rat ce tân­jește după su­b­zis­tența pas­to­ral-eco­lo­gistă. Dar aceste două ti­puri do­mină — ro­mâ­nul-mai-de­grabă-ur­ban și ro­mâ­nul-mai-de­grabă-ru­ral — dau con­tu­ru­rile prin­ci­pale, tușele de­fi­ni­to­rii ale por­tre­tu­lui nos­tru ca po­por. În­tre ele are loc de ceva vreme răz­bo­iul ro­mâno-ro­mân. Ro­mâ­nul-mai-de­grabă-ru­ral are con­vin­geri de stânga, vi­sează la un stat pro­tec­tor și dar­nic, este ha­bo­t­nic or­to­dox, ho­mo­fob și na­țio­na­list. Ro­mâ­nul-mai-de­grabă-ur­ban este în­cli­nat spre li­be­ra­lism, crede că sta­tul e in­com­pe­tent prin de­fi­ni­ție și deci in­de­zi­ra­bil, este or­to­dox de con­ve­niență, ceva mai to­le­rant și oa­re­cum cos­mo­po­lit.

Po­veș­tile dra­ma­tice pre­cum vi­o­lul de la Va­slui sau cel mai de cu­rând dez­vă­luit de la Ca­ra­cal nu fac de­cât să re­leve ca o ra­di­o­gra­fie dis­cre­pan­țele fun­damen­tale în­tre aceste Ro­mâ­nii. Pen­tru că nu e vorba de sim­ple di­fe­rențe de opi­nie, ci de sis­teme de va­lori com­plet di­fe­rite. Pen­tru unii vi­o­lul este o “gre­șe­ală a ti­ne­re­ții”, jus­ti­fi­cată de poftele tru­pești ațâ­țate în mod fi­resc de un de­col­teu ge­ne­ros sau o fustă scurtă, ceva ce tre­buie tre­cut cu ve­de­rea. Pen­tru cei­lalți e o crimă ce tre­buie pe­dep­sită prin cas­tra­rea chi­mică a vi­o­la­to­ru­lui, o oroare care jus­ti­fică mu­ti­la­rea de­fi­ni­tivă.

Dar nu as­tea sunt sin­gu­rele oca­zii de a ob­serva fa­lia din­tre noi. Pla­gi­a­tul, al lui Ponta sau al ori­cui alt­cuiva, ne se­pară la fel. Do­rința de jus­ti­ție fără com­pro­mi­suri ne așează aproape iden­tic de o parte și de alta. Tot cam pe aici ne-am îm­păr­țit în­tre bă­siști și pon­taci. Spon­so­ri­za­rea bi­se­ri­cii din bu­ge­tul de stat, ne‑a di­vi­zat tot cam așa. Ati­tu­di­nea față de mi­no­ri­tăți, la fel. To­le­ranța față de ho­mo­se­xu­a­li­tate și ea. Și mi se pare că de fi­e­care dată rup­tura din­tre noi trece prin aproape ace­leași ho­tare, îm­păr­țindu-ne cu pu­ține de­o­se­biri în cam ace­leași două ta­bere. Fi­e­care di­sen­siune, fi­e­care mic se­ism ne mai în­de­păr­tează pu­țin unii de cei­lalți, ne în­tă­rește do­rința de a ne ig­nora re­ci­proc, crește ten­siu­nea din­tre cele două Ro­mâ­nii. Ne to­le­răm re­ci­proc, dar din ce în ce mai greu, din ce în ce mai pu­țin. E tot mai pu­țin im­por­tant care din­tre cele două părți are drep­tate atâta timp cât niciuna din­tre ele nu face un pas că­tre cea­laltă ca s‑o în­țe­leagă și s‑o ajute.

Mă tem că într‑o zi un cu­tre­mur se va pro­duce. Și mi‑e tare teamă de efec­tele lui ne­con­tro­late.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.