Între Caracal și Văleni se întinde o imensă falie pe care nimeni nu vrea să o vadă. Și nu e doar din Olt până în Vaslui, ci se întinde și prin alte locuri ale României, o fisură imensă de‑a lungul căreia un viitor cutremur ar putea devasta lumea noastră, cea pe care azi o credem oarecum tihnită și așezată în rosturile sale. Nu e vorba de o mișcare tectonică, nu plăci ale scoarței terestre se ciocnesc de‑a lungul acestei falii. E o ruptură imensă între noi înșine. De‑a lungul ei se produc zilnic zguduituri pe care le resimțim toți, neînțelegeri aparent mărunte de sub care se ivesc — atunci când avem stăruința de a le cerceta atent — disensiuni mult mai grave și mult mai dureroase. Și, când dăm de ele, ne speriem și le acoperim iute cu voită nepăsare și înadinsă superficialitate pentru că nu avem curajul să le aducem la lumină.
România este țara a două națiuni ce trăiesc împreună. Românii urbani și românii rurali împart aceleași simboluri naționale, dar au cu fiecare zi tot mai puține lucruri în comun. România urbană, restrânsă în jurul câtorva mari orașe, e prosperă economic, animată de oameni informați și relativ educați. Românul urban are job, mașină, credit și un milion de prostii despre care să creadă că sunt importante și dau un sens vieții lui. Românul urban își duce copiii la școală și pune mare preț pe rezultatele educației, chiar dacă calitatea învățământului îi ridică mari semne de întrebare. Românul urban e cel care generează cea mai mare parte din PIB, pentru că el e cel ce vinde, cumpără, produce și servește.
România rurală e mai ales cea din satele sărace ale Moldovei și Munteniei, pe alocuri și prin alte părți ale țării, dezinformată sistematic și lipsită de educație elementară. Situațiile ireale înfățișate de jurnaliști precum Răzvan Anghelescu în ale sale reportaje Vax Populi, cu oameni care nu știu unde se duce soarele seara, cine a scris Biblia sau pe ce planetă ne aflăm, sunt cazuri extreme, desigur. Dar ele nu fac decât să semnaleze profunda prostie generată de lipsa de educație a românului rural. Căci românul rural subzistă într‑o lume care îi pare potrivnică, fără să-și poată depăși vreodată condiția de victimă. Nu știe să vândă, nu știe să producă, nu știe să fie eficient, nici eficace. Singura lui speranță, singura mântuire pe care o vede, este să i se dea. Ceva. Orice.
Firește, România nu este polarizată atât de simplist. Între românul urban și cel rural există o mie de tipuri de corcituri, de la ruralul pseudo-urbanizat al târgurilor provinciale până la urbanul exasperat ce tânjește după subzistența pastoral-ecologistă. Dar aceste două tipuri domină — românul-mai-degrabă-urban și românul-mai-degrabă-rural — dau contururile principale, tușele definitorii ale portretului nostru ca popor. Între ele are loc de ceva vreme războiul româno-român. Românul-mai-degrabă-rural are convingeri de stânga, visează la un stat protector și darnic, este habotnic ortodox, homofob și naționalist. Românul-mai-degrabă-urban este înclinat spre liberalism, crede că statul e incompetent prin definiție și deci indezirabil, este ortodox de conveniență, ceva mai tolerant și oarecum cosmopolit.
Poveștile dramatice precum violul de la Vaslui sau cel mai de curând dezvăluit de la Caracal nu fac decât să releve ca o radiografie discrepanțele fundamentale între aceste Românii. Pentru că nu e vorba de simple diferențe de opinie, ci de sisteme de valori complet diferite. Pentru unii violul este o “greșeală a tinereții”, justificată de poftele trupești ațâțate în mod firesc de un decolteu generos sau o fustă scurtă, ceva ce trebuie trecut cu vederea. Pentru ceilalți e o crimă ce trebuie pedepsită prin castrarea chimică a violatorului, o oroare care justifică mutilarea definitivă.
Dar nu astea sunt singurele ocazii de a observa falia dintre noi. Plagiatul, al lui Ponta sau al oricui altcuiva, ne separă la fel. Dorința de justiție fără compromisuri ne așează aproape identic de o parte și de alta. Tot cam pe aici ne-am împărțit între băsiști și pontaci. Sponsorizarea bisericii din bugetul de stat, ne‑a divizat tot cam așa. Atitudinea față de minorități, la fel. Toleranța față de homosexualitate și ea. Și mi se pare că de fiecare dată ruptura dintre noi trece prin aproape aceleași hotare, împărțindu-ne cu puține deosebiri în cam aceleași două tabere. Fiecare disensiune, fiecare mic seism ne mai îndepărtează puțin unii de ceilalți, ne întărește dorința de a ne ignora reciproc, crește tensiunea dintre cele două Românii. Ne tolerăm reciproc, dar din ce în ce mai greu, din ce în ce mai puțin. E tot mai puțin important care dintre cele două părți are dreptate atâta timp cât niciuna dintre ele nu face un pas către cealaltă ca s‑o înțeleagă și s‑o ajute.
Mă tem că într‑o zi un cutremur se va produce. Și mi‑e tare teamă de efectele lui necontrolate.
Lasă un comentariu