Crowdeverything

În nesfâr­și­rea sa, pros­tia umană are to­tuși me­ri­tul de a fi fas­ci­nantă. Oa­me­nii re­u­șesc să fie proști în cele mai sur­prin­ză­toare chi­puri cu pu­tință, chiar și în si­tu­a­ții în care ai zice că e im­po­si­bil ca ci­neva să nu re­a­li­zeze care e ca­lea ra­țio­nală de a ac­ționa. În ciuda tu­tu­ror evi­den­țe­lor, pros­tia răz­bate. Pa­ra­fra­zând ver­su­rile lui Le­o­nard Cohen aș spune că “there is a crack in eve­ry­thing, tha­t’s how stu­pi­dity gets in”.

Cu si­gu­ranță ați vă­zut pe net com­pi­la­ți­ile ace­lea care se vor umo­ris­tice, de ti­pul “best fa­ils of”, în care di­verși in­di­vizi apar­ținând ace­leași spe­cii ca și voi de­mon­strează prac­tic cât de pu­țină minte au. Pros­tia este amu­zantă. Dar nu orice fel de pros­tie stâr­nește râ­sul. Dacă am face o com­pi­la­ție a pros­tiei de care au dat do­vadă di­verse na­țiuni ale­gându-și niște cre­tini în frunte, n‑ar râde ni­meni. Ce e amu­zant în a‑l ve­dea pe bu­ni­cul Va­sile votându‑l pe Ili­escu în ’92? Sau pe nea Di­mi­tris votându‑l pe Tsi­pras în Gre­cia? Ceea ce ne amuză este pros­tia care pro­voacă su­fe­rință ime­di­ată: inși care cad, ade­sea lo­vindu-se rău, din ca­uza sla­bei ju­de­căți pe care o au în a apre­cia con­se­cin­țele de­ci­zi­i­lor pe care le iau. Pa­ra­do­xal, du­re­rea fi­zică vi­o­lentă ne amuză. E și asta o altă formă de prostie.

Zi­lele tre­cute ci­team des­pre o modă nouă în lume: crow­d­bir­thing. Adică să-ți in­viți nea­mu­rile și pri­e­te­nii să asiste la naș­tere. M‑am gân­dit cum aș pu­tea ca­li­fica asta alt­fel de­cât o altă pros­tie și n‑am gă­sit nici un mo­tiv ra­țio­nal pen­tru care ci­neva ar vrea să aibă fun­dul ex­pus în față cu­nos­cu­ți­lor în ast­fel de mo­mente. Mi-am amin­tit atunci pa­sa­jul din “Is­to­ria cul­tu­rală a pros­tiei ome­nești” în care Is­tvan Rath-Vegh des­crie eti­cheta de la cur­tea Fran­ței: nu­mai anu­miți cur­teni, aleși după niște me­rite și după rang, aveau drep­tul de a asista la mo­men­tul în care re­gele se căca. Cât de cre­tin tre­buie să fii să vrei să te uiți la unul care stă pe budă? Și de ce? Cât de con­for­ta­bil te poți simți să ai pe unii care se uită la tine când te scremi? Și to­tuși spe­cia umană a re­u­șit să va­li­deze so­cial ast­fel de idioțenii.

În spi­ri­tul ăsta am pu­tea merge mai de­parte cu ideea de crow­d­bir­thing. În fond sus­ți­nă­to­rii aces­tei pros­tii spun că vor să ofere fa­mi­liei și pri­e­te­ni­lor po­si­bi­li­ta­tea de a fi mar­to­rii pri­me­lor clipe de viață ale nou-năs­cu­tu­lui. Ști­ința ne în­vață însă că viața no­u­lui co­pil nu în­cepe acolo, ci cu nouă luni mai de­vreme. Și atunci de ce nu i‑am face, cum su­gera într-un co­men­ta­riu un cu­nos­cut, mar­to­rii pro­creă­rii co­pi­lu­lui? Și uite așa, mâine-po­imâine ne vom trezi că e so­cial dezi­ra­bil și chiar re­co­man­da­bil să chemi nea­mu­rile și pri­e­te­nii să fie mar­to­rii mo­men­te­lor când vi­i­to­rii pă­rinți se că­lă­resc cu scop de re­pro­du­cere. Și cum așa ceva nu-ți iese din prima, poate chiar îi chemi de mai multe ori. Crow­d­shi­ting, crow­d­bir­thing, crow­d­fu­c­king, crowdsomething.

Crow­de­ve­ry­thing.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...