Vișinescu a învins

După multă zarvă jur­na­lis­tică și nis­cai circ pe sti­cla unor te­le­vi­ziuni, pro­ce­sul tor­țio­na­ru­lui Vi­și­ne­scu — fost co­man­dant al în­chi­so­rii po­li­tice de la Râm­nicu Să­rat — a avut prima pro­nun­țare a com­ple­tu­lui de ju­de­cată: 20 de ani de în­chi­soare. Mo­tiv de bu­cu­rie pen­tru cei ce erau în­se­tați de drep­tate, mai ales pen­tru pu­ți­nii su­pra­vie­țu­i­tori ai de­ten­ției po­li­tice din anii ’50. Dar este oare o vic­to­rie a so­ci­e­tă­ții ro­mâ­nești? Este un tri­umf al jus­ti­ției? Sau doar ni se pare că este?

Ci­team zi­lele tre­cute un co­men­ta­riu care spu­nea că în sfâr­șit s‑a copt tim­pul pen­tru ast­fel de sen­tințe, că în fine am ajuns la clipa când pu­tem pe­depsi oro­rile co­mu­nis­mu­lui fără a mai avea acerba opo­zi­ție a foș­ti­lor se­cu­riști și mi­li­țieni, in­fil­trați în struc­tu­rile ac­tu­ale ale sta­tu­lui. Că s‑au ră­rit cei ce avea pu­te­rea de a se opune și acum e vre­mea să fa­cem drep­tate. În­țe­leg dis­cur­sul de acest tip. Re­cu­nosc și se­tea asta de jus­ti­ție. Bu­ni­cul meu a fost de­ți­nut po­li­tic. Știu de la el, cu des­tule amă­nu­nte, cum arăta o ast­fel de în­chi­soare, ce fel de tra­ta­mente erau apli­cate. În­țe­leg — din fe­ri­cire doar ra­țio­nal — cum e să in­tri în puș­că­rie ca om în pu­tere de peste 80 de kg și să ieși cinci ani mai târ­ziu cu nici 50. Îmi sunt cu­nos­cute bă­tă­ile și umi­lin­țele la care erau su­puși ast­fel de de­ți­nuți. Și știu de la el și de la al­ții ca el câtă do­rință de re­vanșă so­ci­ală au pur­tat în su­flet ani de‑a rân­dul. Însă ge­ne­ra­ția de­ți­nu­ți­lor po­li­tici a cam mu­rit. Mai sunt câ­țiva, foarte bă­trâni și su­fe­rinzi, că­rora această târ­zie drep­tate li se va fi pă­rând des­tul de amară. Nu mai poate fi vorba des­pre re­van­șele lor istorice.

În co­dul pe­nal se spune că “pe­deapsa este o mă­sură de con­strân­gere și un mij­loc de re­e­du­care a con­dam­na­tu­lui”. Eu aș adă­uga că este și un mij­loc de edu­care so­ci­ală, ară­tând tu­tu­ror că fap­tele an­ti­so­ci­ale au con­se­cințe. Co­mi­te­rea lor este pre­ve­nită toc­mai prin de­mon­stra­rea unei in­transi­gențe a pe­dep­sei. Mai pot fi 20 de ani de de­ten­ție o se­ri­oasă con­strân­gere pen­tru un om ca Vi­și­ne­scu? Are peste 80 de ani, mai are pro­ba­bil doar câ­țiva de trăit și-și va face pe­deapsa pro­ba­bil prin spi­ta­lele pe­ni­ten­ci­a­re­lor. Ar pu­tea fi el re­e­du­cat prin această pe­deapsă? Ce sens mai are re­e­du­ca­rea unui bă­trân de peste 80 de ani?

Sin­gu­rul sens pe care îl poate avea această con­dam­nare este me­sa­jul că­tre so­ci­e­tate. Ro­mâ­nia nu to­le­rează că­lăii. Din­colo de mij­loa­cele de­mo­cra­tice care ar tre­bui să îm­pie­dice un cri­mi­nal să ajungă la pu­tere, ar tre­bui să existe fil­trul so­li­da­ri­tă­ții noas­tre so­ci­ale — ni­meni n‑ar tre­bui să ac­cepte pos­tura de că­lău al ce­lor ne­vi­no­vați, aflat în solda cri­mi­na­li­lor. Însă pen­tru a în­țe­lege pe­deapsa, so­ci­e­ta­tea tre­buie să cu­noască și să în­țe­leagă mai în­tâi fap­tele. Mai știe as­tăzi ci­neva ce s‑a în­tâm­plat în în­chi­so­rile po­li­tice ale co­mu­nis­mu­lui? Dacă oprim pe stradă la în­tâm­plare 1000 de oa­meni, vor ști mă­car o tre­ime, un sfert sau mă­car o ze­cime din­tre ei po­ves­tea de­ți­nu­ți­lor po­li­tici și chi­nu­rile prin care au tre­cut din ca­uza unor oa­meni ca Vi­și­ne­scu? Și, dacă nu știu ni­mic sau mai ni­mic, ce în­țe­les va avea pen­tru ei con­dam­na­rea des­pre care acum ci­tesc în presă? Pro­ba­bil ceva de ge­nul “l‑au prins pe un moș care bă­tea de­ți­nuți în puș­că­ria unde el era șef”. Trist epi­taf pen­tru o filă dra­ma­tică de is­to­rie re­centă a României.

Vi­și­ne­scu se poate con­si­dera no­ro­cos. A re­u­șit să-și tră­i­ască viața ne­pe­dep­sit pen­tru tor­tu­rile și cri­mele pe care le va fi să­vâr­șit, con­vins fi­ind și azi că n‑are nici o vină, că n‑a fă­cut de­cât să în­de­pli­nească or­dine. Că așa erau vre­mu­rile atunci. Iar con­dam­na­rea de acum vine prea târ­ziu pen­tru niște su­fe­rințe care nu mai au des­ti­na­tar, ci doar un ex­pe­di­tor. De sub în­fă­ți­șa­rea sa de moș­neag nițel spe­riat și (poate toc­mai de aceea) agre­siv, Vi­și­ne­scu știe că de fapt a învins.

Poate de aceea Ili­escu are zâm­be­tul acela per­ma­nent atâr­nat de col­țu­rile gu­rii. Ce i se mai poate în­tâm­pla, la 25 de ani de când a che­mat mi­ne­rii ca să bată și să omoare oa­meni? Ni­mic care să‑l afec­teze cu adevărat.

---

Comentează pe Facebook...

---

---

Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Leave this field empty if you're human: