După multă zarvă jurnalistică și niscai circ pe sticla unor televiziuni, procesul torționarului Vișinescu — fost comandant al închisorii politice de la Râmnicu Sărat — a avut prima pronunțare a completului de judecată: 20 de ani de închisoare. Motiv de bucurie pentru cei ce erau însetați de dreptate, mai ales pentru puținii supraviețuitori ai detenției politice din anii ’50. Dar este oare o victorie a societății românești? Este un triumf al justiției? Sau doar ni se pare că este?
Citeam zilele trecute un comentariu care spunea că în sfârșit s‑a copt timpul pentru astfel de sentințe, că în fine am ajuns la clipa când putem pedepsi ororile comunismului fără a mai avea acerba opoziție a foștilor securiști și milițieni, infiltrați în structurile actuale ale statului. Că s‑au rărit cei ce avea puterea de a se opune și acum e vremea să facem dreptate. Înțeleg discursul de acest tip. Recunosc și setea asta de justiție. Bunicul meu a fost deținut politic. Știu de la el, cu destule amănunte, cum arăta o astfel de închisoare, ce fel de tratamente erau aplicate. Înțeleg — din fericire doar rațional — cum e să intri în pușcărie ca om în putere de peste 80 de kg și să ieși cinci ani mai târziu cu nici 50. Îmi sunt cunoscute bătăile și umilințele la care erau supuși astfel de deținuți. Și știu de la el și de la alții ca el câtă dorință de revanșă socială au purtat în suflet ani de‑a rândul. Însă generația deținuților politici a cam murit. Mai sunt câțiva, foarte bătrâni și suferinzi, cărora această târzie dreptate li se va fi părând destul de amară. Nu mai poate fi vorba despre revanșele lor istorice.
În codul penal se spune că “pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului”. Eu aș adăuga că este și un mijloc de educare socială, arătând tuturor că faptele antisociale au consecințe. Comiterea lor este prevenită tocmai prin demonstrarea unei intransigențe a pedepsei. Mai pot fi 20 de ani de detenție o serioasă constrângere pentru un om ca Vișinescu? Are peste 80 de ani, mai are probabil doar câțiva de trăit și-și va face pedeapsa probabil prin spitalele penitenciarelor. Ar putea fi el reeducat prin această pedeapsă? Ce sens mai are reeducarea unui bătrân de peste 80 de ani?
Singurul sens pe care îl poate avea această condamnare este mesajul către societate. România nu tolerează călăii. Dincolo de mijloacele democratice care ar trebui să împiedice un criminal să ajungă la putere, ar trebui să existe filtrul solidarității noastre sociale — nimeni n‑ar trebui să accepte postura de călău al celor nevinovați, aflat în solda criminalilor. Însă pentru a înțelege pedeapsa, societatea trebuie să cunoască și să înțeleagă mai întâi faptele. Mai știe astăzi cineva ce s‑a întâmplat în închisorile politice ale comunismului? Dacă oprim pe stradă la întâmplare 1000 de oameni, vor ști măcar o treime, un sfert sau măcar o zecime dintre ei povestea deținuților politici și chinurile prin care au trecut din cauza unor oameni ca Vișinescu? Și, dacă nu știu nimic sau mai nimic, ce înțeles va avea pentru ei condamnarea despre care acum citesc în presă? Probabil ceva de genul “l‑au prins pe un moș care bătea deținuți în pușcăria unde el era șef”. Trist epitaf pentru o filă dramatică de istorie recentă a României.
Vișinescu se poate considera norocos. A reușit să-și trăiască viața nepedepsit pentru torturile și crimele pe care le va fi săvârșit, convins fiind și azi că n‑are nici o vină, că n‑a făcut decât să îndeplinească ordine. Că așa erau vremurile atunci. Iar condamnarea de acum vine prea târziu pentru niște suferințe care nu mai au destinatar, ci doar un expeditor. De sub înfățișarea sa de moșneag nițel speriat și (poate tocmai de aceea) agresiv, Vișinescu știe că de fapt a învins.
Poate de aceea Iliescu are zâmbetul acela permanent atârnat de colțurile gurii. Ce i se mai poate întâmpla, la 25 de ani de când a chemat minerii ca să bată și să omoare oameni? Nimic care să‑l afecteze cu adevărat.
Lasă un comentariu