Ar­tista noas­tră na­țio­nală, bi­ne­cu­nos­cută ori­că­rui ro­mân după sim­plul pre­nume Lo­re­dana, ar face bine să se mai uite din când în când prin bu­le­tin. Nu de alta, dar cu re­per­to­riul pe care îl abor­dează în ul­ti­mul timp riscă să cre­eze im­pre­sia că a dat în min­tea co­pi­i­lor îna­inte de vreme, la doar cele 45 de pri­mă­veri pe care le‑a îm­pli­nit de cu­rând. Și-ar fi pă­cat — e to­tuși o voce re­mar­ca­bilă în pe­i­sa­jul mai de­grabă me­di­o­cru al mu­zi­cii ro­mâ­nești de azi. Lo­re­dana dragă, di­rec­ția ca­ri­e­rei e bună, sen­sul e greșit!

De cu­rând a mai lan­sat o piesă nouă, nu­mită Val după val, care pare a fi con­ti­nu­a­rea lo­gică a me­lo­diei cu apa — o știți pre­cis, e aia în care ea zice într-una apa, apa, apa, apa și după aceea apa dis­pare și n‑o mai gă­sești prin nici un vers de te și miri când naiba s‑a eva­po­rat așa iute, în doar două strofe și-un re­fren. Și cum lan­sa­rea unei piese noi se face mu­sai și cu un vi­de­o­clip asor­tat, nici Lo­re­dana nu era să se lase mai pre­jos. Iată ce‑a ie­șit:

 

 

Cu niște ani în urmă am avut oca­zia să mă aflu foarte aproape de Lo­re­dana, cu oca­zia unei cân­tări la pe­tre­ce­rea fir­mei unde lu­cram. M‑am cam spe­riat de fe­lul în care arăta vă­zută de la doi me­tri: avea un ma­chiaj așa de gros că nu prea mai pă­rea te­res­tră. Era însă evi­dent că Lo­re­dana noas­tră scumpă e ge­nul ăla de fe­meie care îm­bă­trâ­nește re­pede și nu toc­mai fru­mos din punct de ve­dere al în­fă­ți­șării. Așa că pro­ba­bil e ne­voie de un strat zdra­văn de far­duri ca să as­cundă “coș­co­ve­ala” am­ba­la­ju­lui ori­gi­nal. Și dacă vă ui­tați cu aten­ție la cli­pul ăsta, o să ob­ser­vați că pla­y­back-ul de la fil­mare a fost un chin pen­tru biata de ea, căci s‑a stră­duit să nu miște bu­zele prea ener­gic de teamă că ples­nește ma­chi­a­jul. Dă ea din gură, oa­re­cum în ton cu ver­su­rile, dar ai sen­za­ția că pro­nunță con­ti­nuu li­tera E.

Lo­re­dana se vrea ado­les­centă. Ver­su­rile pie­sei ăs­teia spun la un mo­ment dat că mama i‑a zis nu știu ce des­pre iu­bire, dar ade­vă­rul e că mă-sa are vreo 70 de ani pro­ba­bil și cred că ar putea‑o sfă­tui mai de­grabă cum să-și în­gri­jească în­ce­pu­tul de ar­troză a ge­nun­chi­lor, ăia pe care îi tot as­cunde în vi­de­o­clip ca să nu se ob­serve că‑s cam de fe­meie bă­trână. Pe ici, pe colo o dau to­tuși de gol și, îm­pre­ună cu ma­chi­a­jul ăla stri­dent, îi dau un aer ușor pe­ni­bil și dis­pe­rat, cre­ând o in­a­dec­vare în­tre apa­ri­ția vi­zu­ală și me­sa­jul pie­sei pe care am mai văzut‑o la Ma­rina Vo­ica. Dar fe­meia aia, să­raca, e dusă cu ca­pul, la 70 de ani încă mai cântă des­pre iu­bi­tul care o să­rută. Lo­re­dana spe­ram să fie mai în­treagă la minte.

Deci, draga noas­tră in­ter­pretă na­țio­nală, lasă seg­men­tul ăsta de piți­poance ado­les­cen­tine pen­tru De­lia, fata aia care se la­udă mă-sii că e be­ată. E drept, nici ea nu‑i vreo jună, da’ tot are vreo du­zină de ani mai pu­țini ca tine și parcă îi șade mai bine cu sti­lul ăsta. Iar tu ca­ută-ți un drum care să ți se po­tri­vească cu as­pec­tul tău ex­te­rior, că n‑aș vrea să aud că te strigă lu­mea pe stradă ma­dam Lo­re­dana Groază. E drept că e na­sol să con­stați că fa­nii tăi au îm­bă­trâ­nit și nici nu prea se mai în­ghe­suie pe la con­certe, dar asta‑i viața, iar so­lu­ția nu e să te um­pli de pe­ni­bil cân­tând piese care te fac să pari re­tar­dată min­tal. Eu zic că poți mai bine de-atât.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.