Restaurantul nu e club

În mall-uri totul e despre com­erț. Ar tre­bui să știu asta, însă câteo­dată mă las păcălit de aparențe și îmi imag­inez că ar tre­bui să existe și un oare­care ștaif. De pildă în restau­rante. Orice mall care se respectă are un așa-numit food court, locul unde găsești adunate toate soiurile de mâncăruri tip fast food. Și bineînțe­les că totul se con­sumă în spațiul comun al sta­bil­i­men­tu­lui culi­nar, acolo unde te îngh­e­sui dim­pre­ună cu ceilalți împ­ingă­tori de tăvi, ca să-ți umpli burta cu ari­p­ioare picante și ham­burg­eri unsuroși, cefe bron­zate la gră­tar sau salate de fițe.

Une­ori îmi amintesc un lucru pe care mulți nu‑l mai știu azi, că Ceaușescu con­stru­ise cir­curile foamei — unele devenite ulte­rior chiar mall-uri, ironic — ca să înfi­ințeze un soi de cen­tre ali­mentare în care clasa munci­toare să mănânce ca la can­tină niște meni­uri stan­dard­izate. Firește, ideea stârnea furie și crit­ici, dar toate pe ascuns căci nu aveai lib­er­tatea de expri­mare. De undeva din iad, unde bănui­esc că a ajuns, bătrânul comu­nist cred că surâde privindu-ne cum, liberi să spunem ce vrem, n‑avem nimic de comen­tat și mâncăm cu mult entuzi­asm meni­uri stan­dard­izate bazate pe ingre­di­ente pro­duse indus­trial. Cam asta își pro­pus­ese și el, dar lui nu i‑a ieșit. Morala ar putea fi că nu tre­buie să forțezi oamenii să fie proști, tre­buie să‑i lași că devin ei sin­guri.

Dar să revenim. În food court există une­ori, mai întot­deauna, locuri care se apropie mai mult de tipicul cla­sic al unui restau­rant. Ai față de masă, chel­ner și meniu. Și mai ai ceva: un fun­dal sonor. În majori­tatea aces­tor locuri există o muz­ică dis­cretă, menită să creeze o ambianță mai plă­cută și, poate, să sub­lin­ieze speci­fi­cul restau­ran­tu­lui — dacă există unul. Te așezi la masă împre­ună cu com­pan­ionii tăi și, în momentele când toți tac și mănâncă, muz­ica umple dis­cret spațiul sonor al con­ver­sației. Foarte fru­mos, aș zice.

Dar mai sunt și locuri din astea unde muz­ica e însuși spațiul sonor. Stai la un metru de cei cu care ai ieșit să mănânci și tre­buie să strigi ca să te audă. Ideea de prânz împre­ună e com­pro­misă. Ești obligat să asculți inepți­ile unei dom­nișoare care repetă obsesiv în difu­zoare: "atinge-mă acolo! atinge-mă acolo!". Acolo unde? Te uiți împre­jur și recon­firmi că ești într-un restau­rant cu spe­cific libanez, deci nici o legă­tură cu muz­ica. Pe urmă te uiți la per­son­alul restau­ran­tu­lui și bagi de seamă că sunt niște duduci super far­date care poartă peste chiloți și sutien niște cămășuțe nițel mai lungi și destul de trans­par­ente. Și mai bagi de seamă că se bâțâie fericite pe rit­mul de manele techno-house-dance, ca și cum ar fi la club și se dis­trează de min­une. E clar că fetele sunt atinse acolo de muz­ică respec­tivă și au uitat că sunt totuși la ser­vi­ciu.

Le faci un semn dis­cret și când se apropie le rogi să lase muz­ica mai încet că nu te auzi cu come­senii tăi. Cu un aer ofus­cat îți răspund că nu se poate da muz­ica așa de încet, pen­tru că e pen­tru clienți. Păi și eu ce mama drac­u­lui sunt?!? Cre­deți că există vreo reg­ulă făcută de patron sau man­age­ment ca să țină volu­mul la maxim? Sau cre­deți că patronul a ales muz­ica aia cret­ină care n‑are legă­tură nici cu locul, nici cu ideea de restau­rant? Desigur, nu. Sunt doar niște dudui care au capul mic și creierul le stă lejer în el. Și ele hotărăsc ce să asculți și mai ales la ce volum asculți.

O să ziceți că pot să nu mai trec pragul restau­ran­tu­lui. Dar dacă mie îmi place mân­carea de acolo ce fac? Renunț? N‑ar fi mai bine să le ard o mamă de recla­mație la șefii lor? Eu zic că da.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu