În mall-uri totul e despre comerț. Ar trebui să știu asta, însă câteodată mă las păcălit de aparențe și îmi imaginez că ar trebui să existe și un oarecare ștaif. De pildă în restaurante. Orice mall care se respectă are un așa-numit food court, locul unde găsești adunate toate soiurile de mâncăruri tip fast food. Și bineînțeles că totul se consumă în spațiul comun al stabilimentului culinar, acolo unde te înghesui dimpreună cu ceilalți împingători de tăvi, ca să-ți umpli burta cu aripioare picante și hamburgeri unsuroși, cefe bronzate la grătar sau salate de fițe.
Uneori îmi amintesc un lucru pe care mulți nu‑l mai știu azi, că Ceaușescu construise circurile foamei — unele devenite ulterior chiar mall-uri, ironic — ca să înființeze un soi de centre alimentare în care clasa muncitoare să mănânce ca la cantină niște meniuri standardizate. Firește, ideea stârnea furie și critici, dar toate pe ascuns căci nu aveai libertatea de exprimare. De undeva din iad, unde bănuiesc că a ajuns, bătrânul comunist cred că surâde privindu-ne cum, liberi să spunem ce vrem, n‑avem nimic de comentat și mâncăm cu mult entuziasm meniuri standardizate bazate pe ingrediente produse industrial. Cam asta își propusese și el, dar lui nu i‑a ieșit. Morala ar putea fi că nu trebuie să forțezi oamenii să fie proști, trebuie să‑i lași că devin ei singuri.
Dar să revenim. În food court există uneori, mai întotdeauna, locuri care se apropie mai mult de tipicul clasic al unui restaurant. Ai față de masă, chelner și meniu. Și mai ai ceva: un fundal sonor. În majoritatea acestor locuri există o muzică discretă, menită să creeze o ambianță mai plăcută și, poate, să sublinieze specificul restaurantului — dacă există unul. Te așezi la masă împreună cu companionii tăi și, în momentele când toți tac și mănâncă, muzica umple discret spațiul sonor al conversației. Foarte frumos, aș zice.
Dar mai sunt și locuri din astea unde muzica e însuși spațiul sonor. Stai la un metru de cei cu care ai ieșit să mănânci și trebuie să strigi ca să te audă. Ideea de prânz împreună e compromisă. Ești obligat să asculți inepțiile unei domnișoare care repetă obsesiv în difuzoare: “atinge-mă acolo! atinge-mă acolo!”. Acolo unde? Te uiți împrejur și reconfirmi că ești într-un restaurant cu specific libanez, deci nici o legătură cu muzica. Pe urmă te uiți la personalul restaurantului și bagi de seamă că sunt niște duduci super fardate care poartă peste chiloți și sutien niște cămășuțe nițel mai lungi și destul de transparente. Și mai bagi de seamă că se bâțâie fericite pe ritmul de manele techno-house-dance, ca și cum ar fi la club și se distrează de minune. E clar că fetele sunt atinse acolo de muzică respectivă și au uitat că sunt totuși la serviciu.
Le faci un semn discret și când se apropie le rogi să lase muzica mai încet că nu te auzi cu comesenii tăi. Cu un aer ofuscat îți răspund că nu se poate da muzica așa de încet, pentru că e pentru clienți. Păi și eu ce mama dracului sunt?!? Credeți că există vreo regulă făcută de patron sau management ca să țină volumul la maxim? Sau credeți că patronul a ales muzica aia cretină care n‑are legătură nici cu locul, nici cu ideea de restaurant? Desigur, nu. Sunt doar niște dudui care au capul mic și creierul le stă lejer în el. Și ele hotărăsc ce să asculți și mai ales la ce volum asculți.
O să ziceți că pot să nu mai trec pragul restaurantului. Dar dacă mie îmi place mâncarea de acolo ce fac? Renunț? N‑ar fi mai bine să le ard o mamă de reclamație la șefii lor? Eu zic că da.
Lasă un comentariu