Cu Macbeth la Cucuieți

Într‑o emi­si­une pe care am urmărit‑o de curând Andrei Pleșu spunea că nu frecven­tăm îndea­juns cul­tura și asta are efecte neg­a­tive asupra val­o­rilor pe care le împărtășim ca nați­une, căci a apre­cia și a prac­tica cin­stea, corec­ti­tudinea și ade­vărul vin (și) din edu­cația pe care ne‑o facem citind o carte, urmărind un film sau o piesă de teatru. Nimic mai ade­vărat. Nu voi cădea în exager­area de a spune că doar așa se pot cul­tiva niște val­ori corecte, nici în aceea de a crede că unul sau mai multe acte de cul­tură pot face min­uni, recu­perând moral arii largi ale pop­u­lației. Însă lucrurile mari se clădesc ade­sea din ges­turi și fapte aparent mici.

A căuta metode să convingi pop­u­lația rurală a României să citească este echiva­lent cu a încerca să urci Ever­estul în șlapi. Nu vei reuși nicio­dată. Cartea adoarme citi­torul neantre­nat. Puțini din­tre ruralii români ar par­curge mai mult de câteva pagini, cu toată stră­da­nia și buna voință. Imag­inea — ca formă de comu­ni­care cul­tur­ală — este mult mai per­cu­tantă, mult mai atrac­tivă și mult mai efi­cace. Este, până la urmă, prin­ci­pala cauză a suc­ce­su­lui tele­viz­iu­nii asupra pre­sei scrise. După ce tele­vi­zorul a ajuns în aproape orice casă din orice sat, nimeni nu mai citește ziarul. E mult mai lesni­cios să caști gura la sti­cla ani­mată. Nu‑i mai puțin ade­vărat că slana nu se poate împa­cheta în emi­si­unea lui Gâdea, așa că o dată cu ziarele s‑a pier­dut totuși ceva, dar a la guerre comme a la guerre.

Deci, dacă vrei să duci cul­tura la sat, tre­buie să găsești o metodă vizuală. Lucrurile devin mai sim­ple, opți­u­nile sunt mai evi­dente: film sau teatru. Fil­mul e prob­a­bil mai ten­tant, dar în egală măsură mai difi­cil de făcut, nece­sită decoruri, editare, bugete mari. Cine să finanțeze toate astea? Piesele de teatru sunt ceva mai sim­plu de orga­ni­zat, scenografia poate fi mai degrabă sug­es­tivă, inter­acți­unea cu pub­licul e mai put­er­nică și mai val­oroasă. Cum ar fi dacă am avea trupe de teatru ambu­lant care să meargă prin țară și să joace piese de teatru pen­tru cei din sate?

Pe de altă parte aud voci care deplâng situ­ația acto­rilor români care absolvă fac­ul­tatea și apoi nu-și găs­esc de lucru. Că sunt tal­en­tați, dar tre­buie să joace în reclame sau să facă improviza­ții la petre­ceri pri­vate ca să supraviețuiască. Avem, deci, o inflație de actori. Și mă gân­desc că și ei real­izează, încă de când dau admitere la acto­rie, că nu toți vor ajunge să joace la Not­tara sau pe scena Națion­alu­lui. Iar teatrul exper­i­men­tal, prac­ti­cat prin mar­ile orașe în cluburi și alte spații necon­venționale, are și el lim­itele sale.

Aparent avem un număr tot mai mare de actori care se stră­duie să aducă la un număr tot mai mare spec­ta­cole pe aceeași spec­ta­tori, își dis­pută ace­lași pub­lic emi­na­mente urban și mid­dle class, folosind pen­tru asta toate metodele imag­in­abile, de la numele sonor al unei vedete incluse în dis­tribuție până la lim­ba­jul neorto­dox al inter­pretării sau chiar afișarea nudității pe scenă. Orice strate­gie de mar­ket­ing pare bună, atâta timp cât o poți descrie prin sin­tagma expri­mare artis­tică. Și, la drept vorbind, arta a dobân­dit azi atâtea valențe încât nu‑s sigur dacă nu cumva și felul în care merg pe bici­cletă la ser­vi­ciu în fiecare zi n‑ar putea fi cat­e­gorisit ca expri­mare artis­tică.

Însă în Româ­nia pro­fundă, la sate, există un pub­lic potențial căruia nimeni nu vrea să‑i ducă cul­tura. O să spuneți că țăranul nu plătește bilet pen­tru un spec­ta­col de teatru. Prob­a­bil că nu, dacă te duci și pui afiș că joci Mac­beth la căminul cul­tural din Cucuieți. Dar există forme mult mai inteligente de a prezenta un spec­ta­col, de a alege tipul de spec­ta­col potrivit aces­tui pub­lic, de a alege subiectele care să‑l intere­seze și de a adăuga mesajele care mer­ită trans­mise. În fond vor­bim de artă, adică de cre­ativ­i­tate. Iar modul în care se pot finanța ast­fel de spec­ta­cole e și el un subiect de dis­cuție. N‑or fi existând fon­duri europene care să poată susține un ast­fel de efort? N‑or fi existând primării care pot oferi cazare și masă unor tineri actori care vin să joace un spec­ta­col ori poate mai multe?

Cre­deți că e imposi­bil? Hai să‑l ascultăm pe Mar­cel Iureș, par­tic­i­pant la eveni­mentele Tășuleasa Social:

Vedeți deci că avem răspun­suri pen­tru între­barea de ce să ducem teatrul la sate. Avem și unde să facem teatru, atâta timp cât ajustăm puner­ile în scenă la dimen­si­u­nile corecte. Avem și cu cine să‑l ducem, în sper­anța că există actori tineri care ar avea gen­eroz­i­tatea și mod­es­tia de a își începe cari­era într-un ast­fel de proiect. Rămâne de găsit un răspuns — dacă cineva își va dori asta — la între­barea cum să facem asta. Apoi, răspun­sul la ultima între­bare — când — va fi foarte ușor de găsit.

Mă întreb dacă cineva s‑a gân­dit vre­o­dată la un ast­fel de proiect cul­tural. Gândiți-vă, până cu puțin timp în urmă nimeni n‑ar fi crezut că în Româ­nia poți să faci un film inde­pen­dent fără vreo casă de filme în spate și bugete de mil­ioane de lei. Și totuși, un blog­ger și niște copii…


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu