Într‑o emi­siune pe care am urmărit‑o de cu­rând An­drei Pleșu spu­nea că nu frec­ven­tăm în­de­a­juns cul­tura și asta are efecte ne­ga­tive asu­pra va­lo­ri­lor pe care le îm­păr­tă­șim ca na­țiune, căci a apre­cia și a prac­tica cin­stea, co­rec­ti­tu­di­nea și ade­vă­rul vin (și) din edu­ca­ția pe care ne‑o fa­cem ci­tind o carte, ur­mă­rind un film sau o piesă de tea­tru. Ni­mic mai ade­vă­rat. Nu voi că­dea în exa­ge­ra­rea de a spune că doar așa se pot cul­tiva niște va­lori co­recte, nici în aceea de a crede că unul sau mai multe acte de cul­tură pot face mi­nuni, re­cu­pe­rând mo­ral arii largi ale po­pu­la­ției. Însă lu­cru­rile mari se clă­desc ade­sea din ges­turi și fapte apa­rent mici.

A că­uta me­tode să con­vingi po­pu­la­ția ru­rală a Ro­mâ­niei să ci­tească este echi­va­lent cu a în­cerca să urci Eve­res­tul în șlapi. Nu vei re­uși nici­o­dată. Car­tea adoarme ci­ti­to­rul ne­an­tre­nat. Pu­țini din­tre ru­ra­lii ro­mâni ar par­curge mai mult de câ­teva pa­gini, cu toată stră­da­nia și buna vo­ință. Ima­gi­nea — ca formă de co­mu­ni­care cul­tu­rală — este mult mai per­cu­tantă, mult mai atrac­tivă și mult mai efi­cace. Este, până la urmă, prin­ci­pala ca­uză a suc­ce­su­lui te­le­vi­ziu­nii asu­pra pre­sei scrise. După ce te­le­vi­zo­rul a ajuns în aproape orice casă din orice sat, ni­meni nu mai ci­tește zia­rul. E mult mai les­ni­cios să caști gura la sti­cla ani­mată. Nu‑i mai pu­țin ade­vă­rat că slana nu se poate îm­pa­cheta în emi­siu­nea lui Gâ­dea, așa că o dată cu zia­rele s‑a pier­dut to­tuși ceva, dar a la gu­erre co­mme a la gu­erre.

Deci, dacă vrei să duci cul­tura la sat, tre­buie să gă­sești o me­todă vi­zu­ală. Lu­cru­rile de­vin mai sim­ple, op­țiu­nile sunt mai evi­dente: film sau tea­tru. Fil­mul e pro­ba­bil mai ten­tant, dar în egală mă­sură mai di­fi­cil de fă­cut, ne­ce­sită de­co­ruri, edi­tare, bu­gete mari. Cine să fi­nan­țeze toate as­tea? Pie­sele de tea­tru sunt ceva mai sim­plu de or­ga­ni­zat, sce­no­gra­fia poate fi mai de­grabă su­ges­tivă, in­te­rac­țiu­nea cu pu­bli­cul e mai pu­ter­nică și mai va­lo­roasă. Cum ar fi dacă am avea trupe de tea­tru am­bu­lant care să meargă prin țară și să joace piese de tea­tru pen­tru cei din sate?

Pe de altă parte aud voci care de­plâng si­tu­a­ția ac­to­ri­lor ro­mâni care ab­solvă fa­cul­ta­tea și apoi nu-și gă­sesc de lu­cru. Că sunt ta­len­tați, dar tre­buie să joace în re­clame sau să facă im­pro­vi­za­ții la pe­tre­ceri pri­vate ca să su­pra­vie­țu­iască. Avem, deci, o in­fla­ție de ac­tori. Și mă gân­desc că și ei re­a­li­zează, încă de când dau ad­mi­tere la ac­to­rie, că nu toți vor ajunge să joace la Not­tara sau pe scena Na­țio­na­lu­lui. Iar tea­trul ex­pe­ri­men­tal, prac­ti­cat prin ma­rile orașe în clu­buri și alte spa­ții ne­con­ven­țio­nale, are și el li­mi­tele sale.

Apa­rent avem un nu­măr tot mai mare de ac­tori care se stră­duie să aducă la un nu­măr tot mai mare spec­ta­cole pe ace­eași spec­ta­tori, își dis­pută ace­lași pu­blic emi­na­mente ur­ban și mi­d­dle class, fo­lo­sind pen­tru asta toate me­to­dele ima­gi­na­bile, de la nu­mele so­nor al unei ve­dete in­cluse în dis­tri­bu­ție până la lim­ba­jul ne­or­to­dox al in­ter­pre­tă­rii sau chiar afi­șa­rea nu­di­tă­ții pe scenă. Orice stra­te­gie de mar­ke­ting pare bună, atâta timp cât o poți des­crie prin sin­tagma ex­pri­mare ar­tis­tică. Și, la drept vor­bind, arta a do­bân­dit azi atâ­tea va­lențe în­cât nu‑s si­gur dacă nu cumva și fe­lul în care merg pe bi­ci­cletă la ser­vi­ciu în fi­e­care zi n‑ar pu­tea fi ca­te­go­ri­sit ca ex­pri­mare ar­tis­tică.

Însă în Ro­mâ­nia pro­fundă, la sate, există un pu­blic po­ten­țial că­ruia ni­meni nu vrea să‑i ducă cul­tura. O să spu­neți că ță­ra­nul nu plă­tește bi­let pen­tru un spec­ta­col de tea­tru. Pro­ba­bil că nu, dacă te duci și pui afiș că joci Ma­c­beth la că­mi­nul cul­tu­ral din Cu­cu­ieți. Dar există forme mult mai in­te­li­gente de a pre­zenta un spec­ta­col, de a alege ti­pul de spec­ta­col po­tri­vit aces­tui pu­blic, de a alege su­biec­tele care să‑l in­te­re­seze și de a adă­uga me­sa­jele care me­rită trans­mise. În fond vor­bim de artă, adică de cre­a­ti­vi­tate. Iar mo­dul în care se pot fi­nanța ast­fel de spec­ta­cole e și el un su­biect de dis­cu­ție. N‑or fi exis­tând fon­duri eu­ro­pene care să poată sus­ține un ast­fel de efort? N‑or fi exis­tând pri­mă­rii care pot oferi ca­zare și masă unor ti­neri ac­tori care vin să joace un spec­ta­col ori poate mai multe?

Cre­deți că e im­po­si­bil? Hai să‑l as­cul­tăm pe Mar­cel Iu­reș, par­ti­ci­pant la eve­ni­men­tele Tă­șu­leasa Social:

Ve­deți deci că avem răs­pun­suri pen­tru în­tre­ba­rea de ce să du­cem tea­trul la sate. Avem și unde să fa­cem tea­tru, atâta timp cât ajus­tăm pu­ne­rile în scenă la di­men­siu­nile co­recte. Avem și cu cine să‑l du­cem, în spe­ranța că există ac­tori ti­neri care ar avea ge­ne­ro­zi­ta­tea și mo­des­tia de a își în­cepe ca­riera într-un ast­fel de pro­iect. Rămâne de gă­sit un răs­puns — dacă ci­neva își va dori asta — la în­tre­ba­rea cum să fa­cem asta. Apoi, răs­pun­sul la ul­tima în­tre­bare — când — va fi foarte ușor de găsit.

Mă în­treb dacă ci­neva s‑a gân­dit vreo­dată la un ast­fel de pro­iect cul­tu­ral. Gân­diți-vă, până cu pu­țin timp în urmă ni­meni n‑ar fi cre­zut că în Ro­mâ­nia poți să faci un film in­de­pen­dent fără vreo casă de filme în spate și bu­gete de mi­li­oane de lei. Și to­tuși, un blo­gger și niște copii…


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.