Statisticile spun că rata divorțurilor crește cam peste tot în lume. În Europa și America de Nord cuplurile au dificultăți destul de mari de a duce până la capăt o căsătorie, till death do us apart, iar sociologii și psihologii se întrec în a da explicații cât mai complexe. Cam toate se învârt în jurul binecunoscutelor subiecte ale stresului, ale preocupării prea intense pentru carieră, ale infidelității. Dar printre ele apare tot mai des și tot mai pregnant egocentrismul, hedonismul egoist. Suntem, se spune, tot mai puțin interesați de comunitate și tot mai preocupați de noi înșine și de plăcerile proprii. Iar gândul că tu nu ești așa, cititorule, care ți‑a venit în minte chiar acum, e și el o formă de idolatrie a propriului ego: eu nu sunt ca ceilalți, eu sunt special, eu sunt superior.
A lua numele soțului la căsătorie este o cutumă foarte veche — n‑aș ști să spun pe unde a început în istorie, dar e destul de evident că nu datează din vreo perioadă de matriarhat. Mă feresc să spun că e un obicei bun ori rău — îl iau așa cum e, un soi de tradiție. Dar dincolo de interpretările misogine sau feministe, cred că altceva e important: cei doi își afirmă voința de a fi o familie alegând un singur nume pe care să‑l poarte. Constat însă în ultima vreme că există un soi de reținere tot mai frecvent întâlnită de a mai lua numele soțului, iar argumentele sunt cele mai variate, de la unele de natură estetică (îmi place tipul, dar are un nume de familie urât) până la unele absolut ridicole (nu vreau să creadă că sunt proprietatea lui). Mă aștept ca acest egocentrism tot mai pronunțat și tot mai manifest în eticheta socială să accentueze tendința ca fiecare partener al unui cuplu să-și păstreze numele propriu, ca o declarație de independență.
Tot sociologii ne spun că este o creștere alarmantă a numărului de cupluri care nu-și mai oficializează relația, ci trăiesc pur și simplu împreună. Nimic nu‑i deosebește de cuplurile căsătorite, fac copii, au credite, își cumpără case și mașini — doar că legal nimic nu îi leagă, nimic nu‑i unește. Nu mi se pare că ar fi mai puțină dragoste dacă nu e o hârtie oficială, dar sunt sigur că undeva, mai târziu, apar tot felul de inconveniente — societatea e totuși construită după tiparul familiei.
Dintr‑o altă zonă a societății se aude tot mai tare glasul altor minorități, cele sexuale. Ceea ce cer homosexualii și lesbienele este dreptul la parteneriat civil, dreptul de a fi oficial un cuplu. Nu suntem de acord să ni‑i facem egali, să le dăm aceleași drepturi pe care le au heterosexualii, cel puțin în România. Deși s‑ar putea să fim deja obligați să includem asta în legile noastre prin forța legislației Europei. Dar eu remarc altceva: refuzăm acestor oameni dreptul de a fi în mod legal împreună spunându-le că un cuplu nu poate fi decât heterosexual și, paradoxal, noi — cei hetero — devenim tot mai nepricepuți în a întemeia și a păstra unul.
Poate că, înainte de a interzice altora, ar trebui să dovedim mai multă preocupare și pricepere pentru ceva asupra căruia pretindem că avem monopol.
0:08
Nu am vrut să dau click pe “enervant” ci pe original, of! Te rog să ignori ratingul articolului. Original voisem să îmi iasă, dar e stricat touchpad-ul. Data viitoare doar citesc, nu mai pun mâna.
19:08
Un “enervant” din când în când e stimulativ 🙂 înseamnă că am trezit o reacție. Pe mine mă bucură când mai și enervez pe câte cineva. Ceea ce mă sperie e indiferența. Așa că nu te consuma pentru un clic greșit. Și nu te reține în viitor să arăți cum te‑a mișcat articolul (sau nu). Oricum voturile sunt anonime, nu știu cine le‑a dat.
19:08
Un “enervant” din când în când e stimulativ 🙂 înseamnă că am trezit o reacție. Pe mine mă bucură când mai și enervez pe câte cineva. Ceea ce mă sperie e indiferența. Așa că nu te consuma pentru un clic greșit. Și nu te reține în viitor să arăți cum te‑a mișcat articolul (sau nu). Oricum voturile sunt anonime, nu știu cine le‑a dat.