Cred că înțelegi cum arată iadul atunci când afli că suferi de o boală incurabilă, într‑o fază avansată. Cred că în clipele care urmează acelui moment fatidic experimentezi la modul cel mai propriu chinurile descrise de cărțile bisericești atunci când vor să înfricoșeze enoriașii. Te prăbușești înăuntrul tău, demolat fizic și psihic de neputința acțiunii, de inexistența soluției salvatoare. Precum un înecat, orice pai care plutește la suprafața apei îți pare, probabil, un colac de salvare.
Puțini sunt cei care în astfel de momente își acceptă soarta. Cei mai mulți caută cu disperare ceva în jurul lor, orice pare să le dea o speranță cât de mică. Disponibilitatea lor de a crede în teorii de care până atunci ar fi râs ironic crește exponențial. Dintr‑o dată medicina alternativă are sens, acupunctura face minuni, bioenergia este știința viitorului. Sunt dispuși să facă orice, să meargă oriunde cu condiția să li se dea o minimă nădejde că vindecarea ar fi totuși posibilă.
Desigur, nici medicina tradițională nu stă deoparte când vine vorba de a promite miracole, iar campionii transformării apei în vin și a morții în viață sunt clinicile private din occident, care se pun la dispoziție contra unor substanțiale sume de bani pentru a “încerca” să te salveze, chiar și atunci când șansele sunt infime. Banii spală conștiințele încărcate. În fond medicii nu pot fi condamnați pentru că au “încercat”, pentru că au vrut să te “salveze”. Și e cât se poate de firesc să nu o facă gratuit, pentru că tratamentele lor costă scump, foarte scump.
Căci este de notorietate că în România spitalele sunt slab echipate, cu condiții precare de igienă și cu personal medical care nu îți dă mare atenție dacă nu strecori plicul cu bani în buzunar. Toată lumea e convinsă că așa stau lucrurile, chiar dacă în unele locuri există și medici care se străduie să-și facă meseria cu demnitate. Puterea percepției e imensă. Iar percepțiile pe care nu le gestionezi se transformă în adevăruri imuabile.
Așa că pacienții disperați sau familiile lor scot banii de undeva, fac chetă printre neamuri, dau anunțuri prin rețelele sociale și în presă, orice metodă e potrivită ca să salveze viața celor fără de speranță ducându‑i la Mecca sănătății, clinica din occident. Și banii se cheltuie, se topesc în câteva săptămâni și se transformă într‑o nouă speranță de vindecare. Pacient și familie, neamuri și prieteni își fac cu toții noi iluzii că o minune este posibilă, până când realitatea dovedește că nu s‑a “rezolvat”, că “încercarea” a dat greș din cauza nu știu cărei complicații. Doar banii nu se mai întorc niciodată, chiar dacă cheltuirea lor n‑a dat nici un rezultat.
Dar până la urmă nu pierderea banilor e nenorocirea cea mai mare. Ci faptul că speranța ce i s‑a dat condamnatului îl întoarce încă o dată la clipa aceea dinainte de a afla că are o boală terminală, pentru a‑l mai trece o dată prin calvarul insuportabil al disperării. E ca și cum ar mai afla o dată că va muri.
Se spune despre medicii români că sunt cinici. Că spun pacientului în față că nu mai are șanse, că e terminat. Mie cinism mi se pare să iei un astfel de condamnat și să‑l ademenești să spere într‑o minune doar pentru a‑i lua banii și a‑l împinge încă o dată să se rostogolească pe scările disperării. Cinism mi se pare să învârți cu bună știință roata acestui carusel al speranțelor și disperării: ai să mori, ai să trăiești, ai să mori, ai să trăiești, ai să mori…
Lasă un comentariu